Despre prostiți și prostitori

Căutarea lui „Acasă” admite și răbufniri antinaționaliste, ieșiri împotriva anormalității, vituperări, chiar, împotriva românismului exagerat. Astfel de atitudini pot leza orgolii, mai ales când intervin într-o perioadă de dispută între două naționalisme. În egală măsură însă, ele pot alina suferința celor care văd și înțeleg, refuzând să se lase prostiți de manipularea abilă a idealurilor naționale pentru satisfacerea unor interese mărunte, de piedica pe care-o constituie gonflările naționaliste în fața bunului simț și a brumei de spirit creator ale acestei nații.

Un coleg de căutări mi-a reproșat exagerările din articolul anterior, depărtându-mă de „Acasă” și alunecând cumva în locul comun al demitizărilor forțate. În parte are dreptate. Această parte de îndreptățire a criticii primite o pot scuza prin libertatea (nepermisă) pe care mi-am luat-o de-a da curs dispozițiilor afective de moment. Recunosc că sunt stăpânit de ceva vreme de o ură abia stăpânită pentru unele insuccese. Căderea la îndemâna dispoziției afective mi-a ostoit un dram de suferință; doar că a proiectat o înveninare nejustificată poate. Ea este totodată, poate involuntar, o demonstrație a importanței afectelor în existența gândirii, pe care mă strădui s-o conturez în paralel cu interesul pentru ceea ce mi (și „ni”) se întâmplă.

Ca orice român veritabil, atunci când nu merge ceva încep să caut vinovați. M-am oprit de această dată asupra poporului român, o victimă la modă din perspectiva atacului postmodern la adresa mitologiilor. Înclină balanța judecății critice un pic în favoarea mea faptul că în critica poporului român nu m-am exclus nici un moment, nu m-am separat de el, critica fiindu-mi simultan autocritică. Ochiul critic îndreptat asupra propriului popor aduce cu sine și modul în care cred că ar trebui să mă schimb.

În același timp însă rămâne partea în care nu are dreptate. În primul rând „Acasă” presupune și curajul de a identifica ceea ce crezi că nu se potrivește așteptărilor tale. Este drept, idealurile ne pot juca numeroase feste, îndepărtându-ne mult de posibil și ratând ceva din frumusețea realului. Critica mea este exagerată în măsura în care este exercitată de la nivelul unui modal occidental ideal, care nu există în forma imaginată. Însă exagerările oricăror critici au o tentă artistică, ușurând evidențierea a ceea ce contestă și dorind să schimbe măcar o parte din subiectul criticii.

Apoi, dezbaterea pe tema lui „Acasă” nu exclude criticarea „rudelor”, chiar dacă ea aduce cu sine riscul de a le atribui culpe nemeritate. Într-un anume fel, suntem cu ei chiar dacă decidem să-i părăsim. Ne vor însoți pretutindeni, fiind deja parte din noi. Motiv pentru care orice încercări critice asupra lor sunt simultan dezgoliri ale deficiențelor proprii. Înjurăturile pe care ni le adresăm reciproc în mod cotidian, cu spor și fantezie, ne conțin; sudalma adresată ni se adresează cumva și nouă.

Sunt deranjat de naționalismul spumos în măsura în care el devine scuză pentru ratarea prezentului, fațadă în spatele căreia anormalitatea își vede nestingherită de treabă, surogat de orgoliu inoculat în mod forțat poporului, paralizându-i astfel orice dorință de afirmare.

„Acasă” poate fi și anormal; cel puțin raportat la standardele occidentale. În mod sigur este retrograd, el fiind așezat pe modele de socializare apuse de ceva vreme prin alte părți. Dacă ne raportăm la „timpurile prezente”, prin ele înțelegând cele mai actuale forme de organizare socială spre care am putea să tindem, luându-le ca model, trăim o formă de înapoiere. Sigur, putem încerca să valorizăm această rămânere în urmă într-o societate ce cultivă și excentricități de acest gen. Numai că ratăm și aici: nu avem conservate cine știe ce vestigii arhaice, ci doar moduri de-a fi amestecate, fiind situați, simultan, în mai multe epoci și în niciuna în mod esențial. Țăranul român tradițional reprezintă o imagine idilică generată de romantismul pașoptiștilor și continuată de sămănătoriști, realitatea furnizându-ne amestecuri destule de eterogene de comportamente, epoci, stiluri etc. Ponderea țăranilor de bun simț bănuiesc că respectă aceeași medie cu orice grup social (de la noi). Ea este completată de sărăcie, prostie, mitocănie, dezorientare, curaj, inițiativă etc., în doze destul de variate. Pentru majoritate, tradiția este ceva la ce trebuie renunțat cât mai repede în favoarea diferitelor valuri de modernitate. Doar două excepții notabile îmi vin în minte: Biserica (și ea în forme destul de amestecate) și sărbătorile religioase, care înseamnă mai curând instinctul de cultivare a timpului liber. Evident, cele două sunt cumva legate. Poate în privința muncii situația este cumva diferită de restul românilor, ponderea celor care muncesc (lăsând la o parte faptul că o fac adesea în mod ineficient) este mai mare, ea incluzând și o mare parte din pensionari (poate mai ales pe ei). Nu aș miza prea mult însă nici pe asta, fiind vorba mai curând de coada de cometă a deceniilor în care au trebuit să muncească pentru a supraviețui, deseori eforturile lor fiind cheltuite pentru foarte puțină răsplată. Cum nivelul de trai la care aspirau în urmă cu cca. 2-3 decenii poate fi atins acum fără prea mare efort, în lipsa unui salt în idealuri munca riscă să cadă în desuetudine, fiind devansată de descurcăreală.

Poporul român însemnă, mai mult decât multe alte valori mult trâmbițate, limba română. Nu sugerez necesitatea nu știu cărei rigori gramaticale ca formă de adulație față de ea. Am o abordare mai laxă a raportării la limbă din acest punct de vedere, fiind mai curând interesat de capacitatea ei de semnificare, de mediul pe care ea îl constituie pentru existență. În joc însă, la ora actuală, este încrederea în limba română ca loc de vehicularea a adevărului și realității. Adică, este în pericol însuși statutul ei ontologic, diluat de ambiguitățile semantice cu care o încarcă oficialitățile și zona politică.

Nu mă deranjează atât faptul că „ne prostesc”; în definitiv merităm fiecare dintre noi să fim prostiți până la limita suportabilității noastre intelectuale, deoarece „prostirea” nu este atât o problemă a „prostitorului” cât a „prostitului”. Salvarea din calea prostirii o constituie educația; evident, ea tinde să însemne altceva decât faptul de a trece prin sistemul educațional românesc, care insistă să-ți inoculeze regulile fizicii și ale matematicii, ratând pregătirea pentru înfruntarea „prostitorilor” (care ar putea coincide cu însăși cultura). Sunt afectat însă de abuzul acestei posesiuni comune care se numește limba română, de siluirea ei pentru satisfacerea unor interese de putere,

La noi puterea este hapsână. Nu este vorba doar de tendința universală a puterii de tot mai mult. E ceva special, chiar dacă include o zonă comună țărilor sărace: lăcomia indiferentă, care seamănă în jurul ei deșert. Aceasta este o caracteristică istorică a puterii autohtone: ea încorporează imaginația fanarioților orientată mai curând către diversificarea metodelor de tortură pentru a strânge gama extrem de variată de biruri, decât spre introducerea unor noi mijloace de producție ce ar fi sporit bogăția tuturor; ea conține obișnuința atâtor secole în care instituțiile statului aveau mai curând un caracter privat, aparținând celui care a cumpărat domnia,[1] stăpânirea unor amărâți fiind singura modalitate de investire a capitalului; ea perpetuează racilele primelor formule democratice, caracterizate de jecmănirea prin rotație (rotativa guvernamentală) a statului, deci a amărâților, sub înaltul arbitraj al regelui,[2] vizibile în marile scandaluri de corupție ale epocii; în ea sunt integrate metodele de jecmănire sovietice și indiferența comunistă față de conaționali în atingerea diverselor țeluri.



[1] Cu cât costul domniei era mai mare cu atât prigoana băștinașilor întru strângerea birurilor era mai aprigă. În contextul campanii electorale moderne oare costul domniei nu este la fel de actual, el atrăgând după sine forme variate de privatizare a instituțiilor, dorința de recuperare a sumelor investite, prigoana amărâților la umbra unui discurs despre dreptate și egalitate etc.?

[2] Fără a avea veleități monarhiste, îl consider pe Carol I, așa cum am mai precizat, cel mai mare român, fiind cel care a mediat trecerea forțată la modernitate a acestei nații. Șocul pe care i l-a provocat întâlnirea cu poporul român este vizibil în momentul tentativei de a renunța la domnie, anunțându-și abdicarea la 11 martie 1871. Formula lui Lascăr Catargiu, „Aiasta nu se poate, Măria ta!”, urmată de niscaiva promisiuni de supunere (ținute, cred), a vindecat parte din spaima domnitorului (pe atunci) de acest popor.

 

(Imagine preluată de pe: http://improvmantra.wordpress.com/2012/01/30/rules-suck/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Caton MUSCELEANU spune:

    „ Intre prostiti si prostitori ”AVEMUS PATER ?

    Viorel ! Sunt de acord cu afirmatia ta ca „cel mai bun roman a fost regele Carol I”
    Ramane pentru alta data sa-ti raspunzi tu daca merita sa-ti focusezi energiile pe sustinirea revenirii monarhiei in „scaunul garantarii identitatii noastre nationale” sau…daca ne lasam dusi pe mai departe in directiile puse in mana „prostitorilor de serviciu”
    Pana atunci incerc din dorinta de „a concilia viziunile noastre” sa admit ca fiecare popor are in prim planul politic „doar un fractal din poporul elector” si de dragul experiemntului mental, admite-mi si mie „identitatea poporul roman” incarnata intr-un tanar adolescent plecat din satul sau natal la intalnirea cu „un idealtip al civilizatiei europene” incarnat intr-un profesor exigent care stie totul despre internet si „birocratia weberiana”, stie totul despre functionarea economiei de piata si rolul justitiei, dar il jigneste si mi-L lasa repetent pe „tanarul nostru flacau fractal din popor” din cauza ca nici macar nu-i in stare ca „de ziua mondiala a radioului” sa-si fixeze atentia pe claritatea mesajului macar a unuia din multe posturi de radio pe care le-ar putea asculta, daca si-ar cumpara baterii la radioul sau clasic si foarte portabil, vorbim de radioul care l-a avertizat ca „LUMEA ESTE MAI MARE SI ALTCEVA DECAT SI-O IMAGINA EL ACOLO IN SATUL SAU IZOLAT.
    Din ratiuni de stratificare a cunoasteri si relationare institutionala intre interesele corectei stratificari sociale, admitem ca „norocul Romaniei” va veni de la acesti EPIGONI sau „exigenti profesori externi” care au ei metodologia sa-l faca pe tanrul meu flacau egalul la masa egalilor celor cu traditii monarhice in Europa de mai bine de 5 secole. O fi posibil ? Ca si pedagog cred ca nuuuu…. si ma gandesc aici la doua minime cerinte.
    1 – Trebe create conditiile ca tanarul sa faca pasi in acord cu „SALTUL OPTIM” internalizat de el si nu unul imaginat de „profesorul rautacios”
    2 – Cineva trebe sa-i garanteze tanarului flacau ca la capatul drumului ii va fi mai bine decat daca „ar umbla bezmetic” prin eternitate cum au facut-o si inca o mai face tot poporul pe care il reprezinta el aici in experimentul nostru mental.

    Ce ne lipseste pentru garantarea rezultatelor actiunilor in care vrem sa relationam poporul/tanarul repetent cu asteptarile mediului extern si nevoile lui de baza ? Se poate dezvoltare fara participarea tanarului/poporului ? Se poate dezvoltare fara institutii si experti care ofera garantii ? Se poate ca cineva sa joace rolul tatalui care, chiar daca „si el este analfabet” totusi orice tata crede ca fiul sau fractal din sine nu merita injosirea pe care i-o aplica intelectualii si evaluatorii si prostitorii de serviciu ?

    Inainte de orice „cautarea lui ACASA este punere de acord” a celor ce au de gand sa faca ceva cu tanarul fractal/popor si astfel are un interlocutor/garant in tatal copilului.
    AVEMUS NOI un PATER CULTURAL care sa puna MEDIULUI CIVILIZAT problema in TERMENI CORECTI pentru a crede ca e posibil „saltul optim” si sa ne creasca copilul intr-un an cati alti in 14 ?
    Emirul „deshertului cultural”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site