Despre sensuri ale Bisericii

Metz, Franța.

Am intrat curios în catedrală, având drept bagaj intelectual doar bruma-mi de cunoștințe despre istoria catolicismului și cele câteva catedrale vizitate anterior. Ritualul durează de la începutul relației mele cu Occidentul. Motivul bănuiesc că-l constituie dorința de a ști, ca formă de cunoaștere ce condiționează credința. Din punct de vedere religios este tributul pe care trebuie să-l plătesc mediului public ateu în care m-am format, modulat ulterior de sumare lecturi spiritualiste, de frânturile dogmelor care mi s-au strecurat în minte. Certe sunt doar curiozitate și fiorul, fără a le putea aloca definitiv pe niciuna din ele dimensiunii religioase ori celei cognitive[1] ale existenței.

Uimire! Apoi o treptată și parțială trezire într-o altă realitate. Lucrurile încep să capete alt înțeles; sau să-și capete, abia acum poate, înțelesul. Punctul de pornire al instalării într-un nou sens îl constituie vitraliile. Modul în care filtrează lumina și ceea ce lasă să se vadă la capătul ei îmi sugerează subit un sens aparte al lumii creștine. Închiderea totală pe care-o oferă vitraliile față de lumea de-afară lansează acest spațiu pe fireasca-i traiectorie: cea a oferirii unui sens al existenței. O explicație totală (și totalizantă), în care existențele capătă necesara coerență reciprocă. Un spațiu ce închide orizonturile cotidianității, lansându-l din plin pe cel creștin.

Una din capele m-a fermecat de-a dreptul, reamintindu-mi sensul a ceea ce trebuie să însemne un loc de meditație și/sau rugăciune: liniște și sprijin pentru regăsirea sinelui, adică a semnificațiilor în umbra cărora ne așezăm existența. Liniștea este dată de combinația dintre lumină, simbolurile religioase discrete, toate ținând de combinația dintre sacru și mundan, de sacralizarea unor zone din lume prin proiectarea lor întru eternitate. Suplimentar, ca orice capelă aflată în interiorul unei catedrale, și acesta contribuie din plin la un sens la diversității, la descentrare, la o diminuare a importanței altarului în favoarea întregului, lansând astfel întregul spațiu într-o zonă a sacrului. Ea aduce cu sine sugestia căilor multiple către Divinitate, diluând întrucâtva tentația unui drum unic.

Prin simplitatea ei, crucea din această capelă își relevă într-un mod presant simbolul de orientare, punctul de încrucișarea al celor două linii, indicând atât locul omului, aflat într-o continuă nevoie de căutare a direcției, de ordonare, cât și Locul Divinității, ca punct de întâlnire a tuturor drumurilor. Crucea satisface în primul rând ceva din foamea omului de sens, având statutul de simbol, adică de punct de orientare/încrucișarea pentru o seamă de sensuri. Tind să cred că acest simbol corespunde la ceva inerent minții omenești, fiind una din transpunerile eficiente a dorinței lui de orientare. Poate că ar trebui să vorbim de un sens antropologic al crucii, ce a fost preluat de creștinism și lansat pe o traiectorie anume.



[1] Las deocamdată la o parte faptul că s-ar putea ca tocmai religiosul să constituie cea mai interesantă construcție explicativă ce viza o satisfacere a necesităților cognitive,

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site