Despre sine și societate

Identitatea este capacitatea diferențierii de alții sau de altceva, posibilitatea de-a asuma ca propriu un mod de-a simți, o anumită atitudine. Pe baza ei se construiește sinele, ca perspectivă unică, ca o formă de definire a ceea ce este propriu și, mai ales, ca opoziție la ceilalți. În joc este un dublu rol al sinelui: stabilirea identității, adică a întinderii a ceea ce este eu, a ceea ce trebuie apărat, și identificarea diferențelor, adică „tot ceea ce nu este eu”, cu diferitele grade de raportare la sine pe care diferitul le suportă, pornind de la neutralitate, trecând (uneori) prin identitate de interese și mergând (deseori) până la totală opoziție. Pe acest traseu al identificării și continuei definiri a identității iau naștere relațiile sociale, ca forme variate de raportări la un înțeles al sinelui.

Dimensiunea afectivă a umanului aduce cu sine ceva din preistoria umanității, ceva din lunga perioadă de trecere la uman, în cadrul căreia au fost preformate marile orientări de care astăzi, în majoritatea lor, societatea ne cere să ne debarasăm. Marea problemă a umanului derivă din necesitatea adaptării naturii sale la diferitele cerințe ale variatelor tipuri de societăți. Argumentul cel mai des invocat în favoarea (forțarea) adaptării îl constituie pedeapsa. Constrângerea semnifică astfel, în bună măsură, înlăturarea unei anume doze de natural, în favoarea artificialului pe care ea îl solicită, forțând individul să asume ca proprii (ca identitate) un set nou de valori, adică renunțarea la ceva din valorile care stau la baza definirii sinelui. În contextul acestei „opresiuni” exercitată de societate, veșnica nostalgie a unor timpuri ale libertății (care dă în bună măsură și conținutul intuitiv al Raiului) are la bază diferitele momente și grade de conformitate între natural și social pe care patrimoniul genetic le poartă în amintirea sa, fie și numai ca momente posibile.

Nostalgia începuturilor ar putea fi dorul unor vremuri fără gândire, a unor timpuri în care mintea nu complica încă raporturile firești cu mediul, memoria unor veacuri în care reacțiile la mediu (care acum au căpătat numele de emoții) erau suficiente pentru a asigura supraviețuirea. Ori această nostalgie ar putea fi amintirea secretă a timpurilor în care mintea, pe cale să se ivească, lua contact cu ceea ce-o înconjoară, încercând, în mod simultan, să definească realitatea și, prin același proces, să se autodefinească. Timpurile originare ale primei rostiri a ființei, de care vorbește Heidegger, ar putea avea acest chip al rostuirii lumii după interesele supraviețuirii, lipsind marile proiecte de ordonare ustensilică a totalității.

Într-un anume sens, orice ieșire din orizontul supraviețuirii este smulgere din umanism. Toată străduința culturii de a se desprinde de natură (deși în parte este o temă falsă, supraviețuirea fiind tot timpul în discuție; doar că, de data aceasta, însoțită de o anume calitate a ei) ajunge în mod straniu să figureze drept o nouă dimensiune a umanității, bazată pe această opoziție artificial construită, când de fapt cultura este un mod de-a fi al naturii (poate cel mai elevat tip al ei).

 

(Foto: Self and society, preluare după http://pluperfecter.blogspot.ro/2008/10/autumn-art-work-2008.html)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site