Despre spaima de normalitate

În actualul context politic și social singura salvare este una estetică: să privim spectacolul pe care-l pune în scenă această dimensiune a românității, odată cu încercarea ei de-a actualiza chipuri mai vechi ale realității. Parafrazându-l pe Țuțea, să contemplăm cât de tâmpiți putem fi, în speranța că vom învăța să ne ajustăm idealurile la măsura posibilului acestui popor!

Blaga are dreptate: de neașezarea acestui popor ar putea da seama natura (adică o anumită dimensiune a matricei sale spirituale). Într-o țară în care plouă când ar trebui să ningă, este cald când ar trebui să degeri, ninge când ar trebui să bată soarele etc., este normal ca oamenii să șadă când ar trebui să muncească, să petreacă când ar trebui să se odihnească, să aleagă când ar trebui să gândească; adică să se împotrivească normalității. Suntem un popor căzut sub vremi și sub vreme.

Dacă normalitatea înseamnă doar mediocritate (așa cum propovăduiesc unele voci occidentale, plictisite de previzibilitatea existenței pe care o aduce cu sine respectarea regulilor), atunci avem nevoie de asumarea unei forme de mediocritate care poate da o șansă de coagulare societății românești. Din această perspectivă, mândria față de originalitatea românească riscă să ne situeze în zona sub-mediocrității. Sentimentul excesiv al originalității proprii este generat deseori de incapacitatea de a comunica cu ceilalți, de-a identifica numeroasele zone de asemănare care constituie sursa faptului de-a fi împreună, a comunității. Chiar dacă ne comportăm identic, suntem incapabil de-a face pasul necesar către recunoașterea în celălalt, singura ce poate pune în scenă respectul pentru el ca formă a stimei de sine. Trăim o neverosimilă hipertrofie a eului, ce obturează deschiderea către ceilalți și aruncă o nefirească distanță între noi și ei.

Blamarea politicienilor pentru tot ce ni se întâmplă este doar o formă de abordare a culpei ce ne este caracteristică: proiectare ei în ceilalți. Cum spuneam în altă parte, gestul reflex pe care-l facem când ni se întâmplă ceva este să ne uităm după un vinovat; mai mereu îl găsim chiar înainte ca întâmplarea să-și finalizeze apariția. Dovadă că eram pregătiți pentru asta, identificarea unui vinovat făcând parte din orientarea noastră fundamentală. Avem deja pregătite mental chipuri potrivite de vinovați pentru diferite categorii de întâmplări: celălalt șofer, celălalt coleg, celălalt participant la cafteală, partenerul, vecinul, soacra, soarta (ca un celălalt al nostru, în care refuzăm să ne recunoaștem) etc. Principalul chip în care ne apare celălalt este cel al unui potențial vinovat. Pentru asta îi reținem în principal defectele, lipsurile, rătăcirile, adică tot ce ar putea fi coerent cu o posibilă acuzație. Comportamentul nostru cotidian participă la acest antrenament al raportării la celălalt ca un posibil vinovat; înjurătura, indiferent de chipurile ei (abia murmurată, strigată, strecurată printre dinți, spusă cu obidă, exercitată ca drept), este forma cea mai vizibilă a acestei pregătiri. Pricinuită de jenările cotidiene, ce țin de un firesc al traiului comun, înjurătura ocupă spațiul alternativei politicoase de trecere peste un astfel de moment. În locul unor scuze reciproce, ce dau posibilitatea de-a trece rapid și fără ranchiună peste astfel de momente (determinate atât de dificultatea estimării gradului de vinovăție cât și de un exces al deschiderii față de celălalt), la prima întâlnire cu celălalt, într-o astfel de modalitate existențială, ne răsare în gând o înjurătură, rostită apoi greu, aproape metafizic (cu trimiteri la origini ori la divinitatea proprie). Mama și Divinitatea sunt astfel omniprezente în raportările noastre verbale la alții, într-o manieră ofensatoare, luând locul necesarelor politeți. Agresivitatea verbală, ajunsă la stadiul de auto-prezentare, înlocuiește formulele ce deschid posibilitatea comunicării; inerentele discuții despre vreme sunt devansate de alunecările în „agresivitatea metafizică”.

Identitatea personală este mai curând construită în ciuda celorlalți, decât ca afirmare în sânul comunității și în coerență cu valorile ei. Este o identitate ce mizează pe invidie, pe modalități de afirmare în dauna altuia, pe indiferența față de chipul lui, ratând faptul că până și pentru această formă căzută de afirmare a sinelui este nevoie de prezența semenului, de mărturia lui.

Suntem excesivi (adică a-normali)! Și ne trăim excesele cu o spaimă trucată față de Divinitate. Dumnezeu ne este, simultan (și ambiguu), instanță de judecată și adresantul unora din raportările noastre față de celălalt (via înjurătură). În felul acesta manifestăm o „cădere metafizică”, trăgând Divinitatea în zona imperfecțiunilor noastre sociale. O coabitare nefirească între blasfemie și închinăciune pare să țină de modul în care înțelegem să ne manifestăm public creștinismul.

Conviețuim de-atâta timp cu excesele noastre încât am uitat normalitatea. De parcă existența ei ar face parte din fricile noastre fundamentale. Excesele dau naștere unei identități tulburi, aproape contradictorie. Amestecăm în mod ciudat pe „Dumnezeu vede!”, atunci când este vorba de ceea ce ni se întâmplă, cu speranța în absența Divinității, în momentele propriilor căderi.

Crăciunul a devenit ocazie pentru cumpărături, cadoul transformându-se într-o formă de răscumpărare a păcatelor de peste an. Purificarea ce ar trebui să însoțească un creștinism asumat a fost înlocuită de îngenunchierea în fața rafturilor din „purgatoriul consumului”. Un amestec ciudat de valori ce n-ar reușit încă să nască un sincretism. Motiv pentru care rămânem prinși între două orizonturi culturale diferite (contextul societății de consum și orizontul religiei), manifestând în mod cotidian această indecizie.

Rândurile acestea nu sunt despre tine, ci despre mine și tine, despre modalitatea în care ar trebui să-l formăm împreună pe necesarul noi! Ele încearcă să identifice sursa cumulului de dificultăți ce stau la baza modului deficitar în care rostim și făptuim pe noi, românii. Vinovatul nu ești tu! Vinovații suntem noi,  adică eu și tu, în măsura în care ratăm condițiile firești pentru a fi împreună, de ane păstra și construi reciproc identitatea. Culpa noastră este manifestată prin răceala abia disimulată în care ne privim, prin dorința noastră de trăi cumva unul pe seama celuilalt, printr-o anume incapacitate de a solidariza, ratând în felul acesta constituirea lui noi în sensul lui tare, adică a societății.

(Imagine preluată de pe http://www.mindfreedom.org/campaign/madpride/other-info/normality-screening/10-warning-signs-of-normality)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. 24 decembrie 2012

    […] „comentariu” la câteva din postările mele (Despre Crăciun, „acasă” și înstrăinare, Despre spaima de normalitate, De ce nu putem forma o comunitate?!, Scrisoare către Moș Crăciun). Însă, cum el este cu mult […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site