Despre tânăra din Covasna și Harlem shake-ul naționalist

Un „strănut” juvenil a declanșat o epidemie naționalistă. Ce afecțiune se ascunde în spatele acestei simptomatologii naționale?

Ne atrag atenția victimele și ne plac eroii. Gestul tinerei tinde să se bucure de o aderență emoțională de dimensiuni naționale. Întregul context creat de această întâmplare este unul emoțional, tinzând să anuleze posibilitatea unei anticipări raționale a unor consecințe posibile.

Inflamările naționaliste sunt aproape firești în contextul crizei economice; în orice caz, sunt de așteptat, ele fiind deja analizate de teoriile sociologice țesute pe marginea crizelor economice.  Această realitate o trăim, ca români, din partea unora din statele U.E. La rândul nostru, o practicăm asupra altora, care nici ei nu se lasă mai prejos. Este drept, în spatele acestei realității se ascund o seamă de „unii”: unii germani, unii englezi, unii francezi etc. se inflamează pe tema românilor; unii maghiari se agită pe tema autonomiei (adică cumva împotriva românilor); unii români agită teme naționaliste etc. Promovarea acerbă în spațiul public a gesturilor „unora” în formule maniheiste tinde să declanșeze aderențe naționale sau comunitare.

Contextul este favorabil acestui tip de manifestări, fiecare alergând după un țap ispășitor: unii cetățeni ai Europei occidentale își varsă năduful de sorginte economică pe români, unii românii cred că țiganii sunt de vină; unii maghiari se simt asupriți de români și, prin urmare, unii români devin iritați de maghiari. Prezentarea șirului de nervozități naționaliste amplificate de criză poate continua. Dacă ne liniștește, harta europeană a iritărilor pe teme naționale este mult mai complicată: Italia: nordul este supărat pe sud; Spania: bascii vor să separe și Catalonia le calcă pe urme. Sunt doar câteva exemple ale accentului pe diferențe ca soluție de ieșire din criză și izvor de identitate.

Raportat la structura mediatică a evenimentului, manifestările de sprijin se încadrează, în principiu, în zona normalității. Ba chiar pot stârni o umbră de mândrie națională, motivată de această solidaritate. Forma în care sunt exprimate unele din aceste manifestări mă îngrijorează. Nu pot să ader la expresii ale mândriei naționale pe „ritm” de Harlem shake, la fel cum îmi displac manifestările similare ale naționalismului maghiar.

Ceva nu este în regulă cu atitudinea ambelor părți. De fapt, în neregulă este modalitatea în care ele s-au așezat pe poziții opuse și se zbuciumă una în fața alteia în ritmuri greu de înțeles.

Raportat la întâmplare, o întrebare își așteptă lămurirea pentru a înțelege natura evenimentului: Gestul de-a purta însemne naționale de ziua maghiarilor de pretutindeni constituie o provocare? A purta însemnele naționale la o zi festivă a unei minorități este în sine o provocare? În joc sunt aruncate, simultan, două naționalisme, care tind să se potențeze reciproc.  Suplimentar, rromii sunt și ei deranjați de modul peiorativ în care un maghiar a rostit apelativul „țigan”.

În mod cert gestul tinerei are în el ceva provocator dacă-l raportăm la context: nu te duci în boxa taurilor îmbrăcată în roșu, chiar dacă este culoare națională (evident, exemplul este exagerat). Însă un astfel de comportament ține de definiția tinereții, care își afirmă identitatea printr-o serie de inadecvări: fustă scurtă, coafuri trăsnite, haine de tot felul etc. Evident că el este, simultan, un act de curaj, o formă de exprimare a ceea ce a auzit în familie, un gest ce arată existența unor tensiuni în comunitate, o încercare de găsire a identității, o izbucnire a tinereții, un efect al manualelor școlare, o atitudine de apărare etc. Esența evenimentului cade totuși în afara lui, respectiv în gradul lui de penetrare mediatică și, ulterior, socială.

Teribilist sau nu, gestul tinerei face parte din realitate, laolaltă cu reacțiile față de acesta ale câtorva concetățeni români de etnie maghiară. Mediatizarea întâmplării a transformat-o în „eveniment național”. El este de fapt ocazia pentru exprimarea unei serii de emoții latente la nivelul unei părți din populație. Modul în care ne raportăm la acest pseudo-eveniment ne definește pe fiecare din noi într-o măsură mult mai mare decât  participarea unei astfel de raportări la un gest de mândrie națională.

Sigur că asistăm la o reacție exagerată a opiniei publice raportat la amploarea întâmplării. Ea este amplificată de modalitatea în care mass-media îl preia și îi dă aspectul de eveniment național. Inflamarea unei bune părți din națiunea română pe marginea acestei teme indică sensibilitățile și dispozițiile noastre latente. E bine de știut, inclusiv pentru guvernanți: dacă tot n-or merge planurile politice măcar pe aceste sentimente se mai poate pedala pentru a abate atenția de la starea economiei, de la promisiuni care nu pot fi realizate etc.

Întâmplarea cu tânăra din Covasna constituie mai curând un test ce scoate la iveală dispozițiile naționaliste ale unor cetățeni. Interesant este gradul de aderență al tinerilor la aura naționalistă sau națională (în funcție de opțiunile individuale) care a făcut din această întâmplare un eveniment național. Are această adeziune legătură cu lipsa de perspectivă a tinerilor, evidențiată de rata foarte mare a șomajului în rândul lor? Absența opoziției politice, care ar fi putut să canalizeze o parte din idealurile reformatoare, contribuie și ea la asta? Are naționalismul un rol taumaturgic raportat la dezamăgirile provocate de zona politică? Ori valul de susținere este de fapt o formă de Harlem shake autohton (construit în contrapartidă la cel maghiar)? Altfel spus, asistăm la o renaștere a unei forme de patriotism (fie ea și discret exagerată) sau doar la un naționalism de discotecă?

Evident, suntem victimele unui paradox: orice zvâcnire a naționalismului autohton împotriva minorităților va accentua sentimentele antiromânești (adică naționalismele) din Europa. Ca și cum naționalismul lor este mai bun decât al nostru.

O variabilă ar putea-o reprezenta cultura și civilizația unei națiuni, ele dând seama de ceea ce apără și dorește să impună ca valoare naționalismul membrilor ei. Ceea ce înseamnă că analiza comparativă a diferitelor naționalisme suportă și abordări axiologice.

În același timp însă, trăim într-un spațiu (cel al Uniunii Europene) în care dreptul la identitate (națională și comunitară) este o valoare. Motiv pentru care toate naționalismele sunt egale și, suplimentar, ar trebui să găsim o soluție pentru a împăca diferitele zvâcniri ale orgoliilor naționale, indiferent de culorile lor.

Românii nu au nimic bun de așteptat de la propunerile naționaliste, indiferent din ce zonă a politicii ar veni ele, tot astfel cum maghiarii nu au nimic de câștigat dacă-și urmează naționaliștii lor. Sunt convins că dacă s-ar împlini visul unora din maghiari și ar ajunge să facă parte din Ungaria, toți maghiarii noștri ar fi tratați drept români. Pentru naționaliști problema nu este atât a diferențelor cât a nevoii de diferențe, ce stă în umbra căutării țapului ispășitor pentru neîmplinirile personale.

Prefer patriotismul exprimat în special prin grija românilor față de români (etnici sau cetățeni) celui care opune pe români altor etnii. În lipsa acestei griji, ce capătă în spațiul public forma civilizației, naționalismul nu este încă patriotism, ci zbucium haotic pe seama unor teme naționale.

Harlem Shake-ul și Gangnam style-ul nu sunt forme de expresie a iubirii de națiune, ci comportamente virale ale căror singură calitatea este contagiozitatea.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site