Despre universitate și universitari

Am citit cu plăcere articolul Ce produc universitățile românești, scris de Mihai Maci pe contributors.ro. Cu aceeași plăcere cu care i-am citit și articolul Cum produce școala tâmpiți, ce abordează aceeași temă a inadvertențelor sistemului nostru educațional. Evident, aprecierea mea derivă din discreta preocupare pe care o am pentru această temă, manifestată prin câteva timide încercări: Despre universitate și proteste, Despre universitate și piața muncii, Despre pseudo-universitari.

Am empatizat cu sentimentul lipsei de preocupare a universitarilor „în viața particulară” față de propriul domeniu, mai ales când este vorba de filosofie. Venisem și eu cu naivitatea că pasiunea față de filosofie îți dă ghes să abordezi temele arzătoare ori unde te-ai afla, că profesorii de filosofie atunci când se întâlnesc la o cafea (adică la o bere) discută filosofie. Cruntă mi-a fost deziluzia când am văzut că singurele permanențe erau bancurile și „bârfa universitară”. M-am suspectat de inadecvare și mi-am redus pretențiile. Deoarece nu mă prea integram, m-a bătut gândul să învăț bancuri. A trebuit să recunosc însă că n-am talent în exprimarea acestei forme de ironie socială.  Acum m-am „vindecat” și de aspirațiile inițiale, învățând că ieșitul la o bere rămâne un „a fi la bere” chiar și în pentru universitari (evident, generalizez pripit, ratând poate cazurile în care se iese la vin, whiskey, cafea și chiar dezbateri).

Cred că tema o constituie ruptura universitarului și a universității de societate. Disciplinele, mai ales cele umaniste, nu abordează domenii ale realului, ci se desfășoară parcă într-o dimensiune paralelă a acestuia, specifică doar „realității universitare”. Aflat în umbra unei imagini romantice a intelectualului, ce face din meditația în izolare una din formele de opoziție la societate, universitarul român este, simultan, parte a societății prin preluarea și perpetuarea năravurilor acesteia, și cumva în afara ei, prin distanța dintre preocupările sale și temele sociale cotidiene. Chiar și în rarele momente în care îi este recunoscută sau atribuită competența față de o temă public, fiind invitat în a combate pe ecrane, universitarul îmbracă mai curând haina analistului, lunecând discret într-un rol social cu profil fabricat în trusturile de presă.

Universitarul este face parte, simultan, din două categorii, intelectualii și funcționarii, fără a fi totuși niciuna din ele în mod definitiv. El preia modul de-a fi și conflictele specifice fiecăreia din cele două categorii: este „victima” disputei/rupturii dintre intelectuali și societate, respectiv a neîncrederii societății în intelectuali; tinde să cadă pradă viciilor funcționarilor, inclusiv în ceea ce privește anumite aspecte ale corupției (trafic de influență, „atenții”, nepotism); alunecă uneori într-o închistare și rezistență birocratică, transformându-se doar în măsura și în modalitățile necesare pentru a supraviețui.

În discuție este și măsura în care universitatea se înscrie în paradigma formelor fără fond. Ca învățământ de masă sigur universitatea eșuează, ea fiind mai curând o formă de a da o ocupație de moment tinerilor decât un instrument de formare. Incidența mare a soluțiilor informale ce intervin în evaluare (examene copiate, evaluări „ad burtam” etc.) ratează până și formarea caracterelor. Motiv pentru care totul pare a se desfășura fără nici-un plan, la întâmplare, departe atât de mari idealuri organizaționale cât și de pragmatismul adecvării la piața muncii.

A nu se înțelege că este totul pierdut. Se salvează întotdeauna studenții care doresc să învețe ceva. Chiar dacă nu în măsura pe care ar permite-o buna funcționare a universității, copiii care au chemare reușesc să-și păstreze din idealurile cu care intră în acest mediu, se lasă motivați de puținii profesori care mai reușesc să insufle dragoste de cunoaștere sau cel puțin încearcă să se afirme prin intermediul științei. În mod aproape paradoxal, uneori parcă împotriva a ceea ce universitatea le-a servit, ies de pe băncile universității și tineri ce reușesc pe baza a ceea ce au învățat în tot acest răstimp. Cei buni reușesc să fie buni indiferent de mediu. Discret dezgustați de indiferența notării, de abundența notelor mari care nu permite orgoliul afirmării, de ceea ce pare a fi incapacitatea românului de-a recunoaște valoarea, ei își generează propriul mediu motivațional, deseori prin raportări universale. Altfel spus, nomina  reușește să genereze câteodată realitate; faptul că se știu studenții îi determină uneori să se comporte ca atare.

Însă asta nu este suficient. Indiscutabil, universitatea face totuși parte din societatea românească, fiind asemenea ei. Însă universitatea este chemată să facă parte din societatea românească viitoare, să formeze tinerii pentru viitoarea societate, căreia tocmai ei trebuie să-i dea formă. Lipsa de viziune, adică absența unui obiectiv social care să orienteze întreaga activitate, este o formă de ratare a propriului scop, riscând în mod simultan, viitorul propriu și pe cel al societății.

Imagine preluată de pe http://blogs.reuters.com/uknews/2009/08/19/is-the-cost-of-university-too-high/

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site