Caută
Avatarurile unei existențe
Eșecul Schengen sau despre limitele toleranței

Eșecul Schengen sau despre limitele toleranței

Nu mi-am propus să identific vinovați pentru povestea Schengen; vindecarea de iluzii cred că este mult mai aproape de ceea ce gândesc despre această problemă. Asta înseamnă a propune o formă de realism național ce ne poate lecui de ceea ce riscă să pară o mare nedreptate. Nu cred că este vorba de corectitudinea vreunei părți în această narațiune deoarece nu există criterii certe într-o lume ce cade sub semnul politicii.

Suntem cumva în postura îndrăgostitului refuzat, care nu-și dă seama că motivele refuzului nu se așează de-o singură parte, explicațiile pe care și le oferă având mai curând un rol taumaturgic decât unul epistemologic. „Iubita” l-a refuzat pe motiv de „nepotrivire de caracter”, formulă care ascunde, poate în egală măsură, inadecvări reciproce: iubitul nu este suficient de civilizat iar ea nu este suficient de tolerantă pentru a-i ierta micile (și marile) slăbiciuni cărora le este singurul leac.

Ori, ne aflăm în postura copilului refuzat de tată datorită incertitudinii privind paternitatea: suntem situați în „curtea Europei”, însă anumite trăsături (genetice și de caracter) ridică de fiecare dată îndoiala asupra filiației. (Cum „mama” este politica, neîncrederea este firească.) Deseori semănăm prea mult cu vecinii pentru a ne bucura de toată iubirea paternă. Nu știm însă măsura în care diferențele față de familia europeană sunt în structura noastră ori în ochiul tatălui dispus să-și proiecteze câteodată nereușitele în această formă de respingere. Suntem copilul obraznic, tolerat atunci când părintele avea inima mare (poate și datorită unei forme de „ebrietate politică”) și respins brutal într-un moment de „indispoziție economică” (devenită între timp „patologie socială”). Sentimentul de nedreptate pe care-l trăim se naște dintr-o proastă înțelegere a toleranței de care ne-am bucurat, ajungând între timp s-o considerăm un drept al nostru. Refuzul cu care am fost tratați de „marea familie europeană” este o indicare a limitelor toleranței.

Paralela dintre poziția românilor în fața europenilor și poziția rromilor în fața etnicilor români propusă de Caton este în parte potrivită. Mă tem ca trauma provocată de confruntarea cu limitele toleranței europene să nu nască limite naționale ale toleranței, ca discreta căutarea a culpelor pe care am înfruntat-o să nu declanșeze în noi pofta de-a identifica vinovați.

Cel puțin una din intuițiile colegului Caton este corectă: la nivelul României se ivește transferul unei părți din responsabilitatea neintrării în spațiul Schengen asupra comunității rrome, adică accentuarea unei rupturi interne datorată respingerii externe. Cine are soluții la această problemă să le dea! Dincolo de marile teorii postmoderniste rămân de fiecare dată resentimentele individuale care așteaptă să-și găsească modalitatea de reuniune colectivă pentru a răbufni în mod public. Aceasta este cert una din zonele în care tocmai presiunea civilizatoare occidentală a forțat așezarea batistei pe țambal. Puține ieșiri publice de teama blamului oficial și multe antipatii împărtășite în cercuri restrânse, ca și cum ele ar fi intrat în intimitate. Să nu ne facem iluzii, antipatiile sunt reciproce: fiecare din tabere consideră Europa o opțiune mult mai potrivită decât ceea ce-și oferă reciproc. Paradoxal, ele se dezvoltă pe fondul unei aspirații comune: dorința de Europa. Doar că motivele par a fi diferite.

Rromii preferă sistemele sociale europene și mediul mai permisiv economic, care le permit deseori nivele de trai  mult mai bune (față de cele din țară) cu același efort; altfel spus, simt în Occident un gen de „toleranță economică”, care le permite să trăiască mult mai decent decât în țară (a nu se înțelege că ajung să trăiască decent) chiar în condițiile păstrării multora din obiceiuri.  Chiar și intoleranța (sau mai ales ea) are în Occident expresie economică: sunt plătiți să se întoarcă în România.

Dacă analizăm situația în paradigma români – rromi – europeni, tindem să reconfigurăm refuzul intrării în Schengen sub forma unei „ghetoizări naționale”. Orice discurs oficial, european și chiar mondial, pe această temă declamă marile valori ale egalității, toleranței, libertății etc. Dacă lecturăm emoțional aceste discursuri ajungem să fim de-a dreptul șocați de distanța dintre ele și ceea ce pun în practică promotorii lor. Nu poți să nu fii marcat de diferența imensă dintre interesul U.E. față de etnicii rromi din România, ce include idealuri mărețe de integrare, dublate deseori de promisiunea unor programe de finanțare, și viteza cu care aceștia sunt retrimiși în România din diferitele colțuri ale Europei. Nu-mi dau seama care este momentul în care integrarea rromilor a devenit o problemă strict națională, ei fiind transformați de fapt din cetățeni ai Uniunii în problemă socială. Bănuiesc că sunt vinovat de-o lectură mult prea sentimentală a documentelor europene, adică sunt culpabil de prea mult idealism, inclusiv în acest domeniu.

Problema europeană a rromilor din România este de fapt o paradigmă a libertății de circulație din U.E.: ea este libertatea de-a circula pentru a munci, însă doar în domeniile în care forța de muncă este deficitară. Altfel spus, această libertate de circulație este corelativă nevoilor statelor occidentale ale Uniunii de forță de muncă și de contribuitori la bugetele sociale ale acestora, având un efect de „smântânire” a cetățenilor[1] europeni ce provin din alte state. Combinarea principiului sistemele sociale sunt în sarcina statelor naționale cu îngrădirea modului de exprimare etnică a rromilor conduce la discreta senzație de construcție a unui „ghetou național”, amplificată de distanța dintre presiunile exercitate de U.E. asupra României pentru integrarea rromilor (de altfel corecte) și refuzul statelor Uniunii de-a pune în practică astfel de demersuri și pe propriul teritoriu. Forțând interpretarea mai departe, asta înseamnă o preluare a beneficiilor aduse de circulația forței de muncă din România fără asumarea costurilor sociale ale existenței acestei forțe de muncă. Cu alte cuvinte, din acest „ghetou” pot ieși doar muncitorii de care Europa are nevoie și doar atâta timp cât sunt buni de muncă. Restul cetățenilor nu sunt bineveniți. Integrarea în U.E. tinde astfel să aibă un sens unic, inclusiv din perspectiva intereselor pe care le satisface.



[1] „Efectul de smântânire” este cunoscut în practica asigurărilor, constând într-un proces de selecție a asiguraților cu riscuri mici și de înlăturare a celor cu riscuri foarte mari. Pe această cale se asigură de fapt profitul unei societății de asigurări.

(Imagine preluată de pe: http://blog.adw.org/2012/03/coming-to-a-truer-understanding-of-tolerance/)

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității