Critica unei noi ideologii: A Patra Teorie Politică. Nevoia de dușman în politica marilor puteri

Continuu aici comentariile la articolul lui Alecsandr Dughin, Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică,[1] un articol ce poate fi caracterizat drept un amestec de analiză critică pertinentă și aderență ideologică (e drept, la noua ideologie pe care vrea s-o promoveze, Euro-Asia).

Nevoia de dușman a Occidentului are o rezonanță stranie, în condițiile în care am fost învățat să înțeleg Rusia (în special cea comunistă) prin raportare la dușmanul extern ca laitmotiv al unități interne. Altfel spus, proiectarea (ideologică) a unei continue amenințări externe a constituit unul din principalele mecanisme de salvare internă pentru Rusia. Împărtășesc însă o bună parte din critica pe care Dughin o aduce Occidentului pe tema nevoii de dușman, ea fiind aplicabilă în special politicii S.U.A. Ceea ce ne determină să constatăm existența unui mecanism ideologic ce justifică politici externe agresive și forțează aderența cetățenilor proprii, utilizat de toate puterile contemporane. Altfel spus, nevoii de dușman a Occidentului îi corespunde nevoia de dușman a Rusiei. Pe această zonă, articolul lui Dughin tinde să contribuie mai curând la dezvăluirea unei politici externe axată pe pragmatism și interesele dominante (în special economice; care înseamnă simultan politice și de putere) ale celor doi poli, desfășurată în cadrul relațional de raportare a statelor unele la altele inițiată de H. Kissinger.[2] Altfel spus, nu văd aici semnele unei noi ideologii, ci mai curând manifestarea (ultima, sper!) mentalității specifice Războiului rece; semn că „la butoanele conflictelor” se află oameni care s-au format în acea perioadă și în acel spirit.

 „Ura față de Rusia” (A. Dughin), ca efect al nevoii de dușman de care dă dovadă Occidentul, în măsura în care ea există, este ușor de provocat nu atât datorită diferitelor forme de manipulare occidentale, cât de amintirile conservate în istoria popoarelor din vecinătățile Rusiei. Aderența acestora națiuni la spiritul occidental este suficientă pentru a întemeia o opoziție. Sigur că aceste popoare au nevoie să-și investească nereușitele într-un set de cauze istorice care să le explice decalajul de societatea de consum occidentală, Rusia ocupând cel mai important loc în seria influențelor negative. Trăim și noi, ca români, această demonizare a trecutului ca explicare a nereușitelor contemporane, stihia comunismului rusesc dominându-ne istoria secolului XX și întinzându-și efectele până în prezent. Suntem cumva forțați să intrăm în paradigmă ideologiei politice a urii și iubirii, a alegerilor extreme, „dragostea față de Occident” părând a fi posibilă doar pe fondul „urii față de Rusia”. De altfel, noi, ca popor, am fost introduși în mod forțat în paradigma politică a dragostei și urii, adică a dușmăniei și prieteniei totale, tocmai de spiritul politic rusesc. Acum, după jumătate de secol de căsătorie forțată cu Rusia, poate că avem dreptul la o dragoste oarbă față de Occident pentru o perioadă similară.

Nu avem prea multe discursuri alternative, capabile să proiecteze lumea în alte cadre și la care să putem adera. Cel mult încercăm forme de salvare individuală, distanțându-ne în chipuri variate față de această perspectivă ideologică: pentru unii dintre noi ura față de Rusia nu este o ură față de ruși, ci una orientată către formele în care se așează politica lor externă,[3]  în timp ce dragostea față de Occident este orientată mai curând către cultura occidentală (polul major de atracție) decât către pragmatismul expansionist de care Occidentul dă dovadă în politica externă.[4] La nivel personal am dese momente în care am o empatie pentru indeterminarea spiritului rusesc, chiar dacă mă desprind de pornirile-i mesianice. În contextul în care nu am avut acces decât la formele ei occidentale de exprimare, înțeleg cultura rusă ca parte a culturii occidentale, acesta fiind un motiv suficient pentru a nu adera la forme ale urii față de ruși.

Nevoia de dușman a Occidentului este o explicație slabă; ba chiar, această nevoie ar putea fi  mai mare de partea Rusiei. Invoc în acest sens două argumente:

Primul argument ține de modul de-a fi al societății occidentale contemporane ca justificare mult mai plauzibilă decât nevoia de dușman. În acord cu critica postmodernistă, globalizarea este în însăși mentalitatea sa, fiind chipul pe care-l ia voința de putere, adică dorința controlului total. Expansionismul este o trăsătură esențială a civilizației occidentale, străbătându-i toate planurile: economic, tehnologic, politic, cultural etc. Interesele Occidentului în Ucraina nu sunt legate atât de nevoia unui dușman (Rusia) pentru a-și regăsi echilibrul intern, așa cum sugerează Dughin, ci de Ucraina ca plan de etapă în strategia globalizării.[5] În bună măsură Ucraina deja a fost cucerită, asemenea nouă, pe calea idealurilor societății de consum, răsturnarea politică fiind motivată de aderența la aceste idealuri sociale. Altfel spus, nu nevoia de dușman ca soluție pentru reechilibrarea internă a ideologiei liberale este cauza intereselor Occidentului în Ucraina, ci extinderea în această zonă ține de însăși modul de-a fi al civilizației occidentale.

Al doilea argument este orientat de întrebarea: Ce este Rusia? O democrație așezată în umbra unui imperiu. Un alter ego al Occidentului.

O amintire vagă a istoriei acestui imperiu îmi sugerează că el a luat naștere odată cu modernitatea. Istoria românilor tinde să-mi dea dreptate: începutul prezenței Rusiei pe aceste meleaguri coincide cu perioada de trecere a Rusiei la modernitate.[6] Dacă este adevărat, atunci Rusia este o evoluție alternativă a modernității, împlinindu-i una din posibilități. Tendințele imperiale în cazul Rusiei secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea sunt determinate de spiritul occidental.

Instaurarea comunismului în ceea ce a deveni ulterior U.R.S.S. se înscrie tot în spiritul modernității, cu asumarea unei diferențe ideologice. Comunismul nu marchează o ruptură de „ideologia modernității”: ideologia comunistă s-a născut tot  în sânul civilizației occidentale. Ea se situează în descendența directă a Iluminismului și a Revoluției Franceze. Valorile sale fundamentale sunt similare celor ale civilizației occidentale: voința de putere (clasa muncitoare versus burghezia; industrializarea ca motor de dezvoltare), consumul ca scop/mijloc de control (…la toți după nevoi), alegerile ca formă de legitimare a puterii și de responsabilizare a individului etc.

Din punct de vedere politic, Rusia contemporană este o formă de democrație, chiar dacă puterea este preluată de un pol bine conturat. În definitiv, toate democrațiile sunt marcate de slăbiciunea în fața grupurilor de interese, Rusia păcătuind printr-un spor de vizibilitate a grupurilor aflate la putere, printr-o mai clară definire (raportat la democrațiile occidentale) a acestora.  Conceptul democrație este suficient de tare pentru ca nici Rusia să nu-și permită (deocamdată) să-l atace. A. Dughin nu critică democrația, ci liberalismul. În definitiv, Putin invocă un mecanism democratic, referendumul, pentru legitimarea publică a preluării Crimeii.[7] Câtva din „principiile axiomatice” ale liberalismului invocate de Dughin sunt pe deplin aplicabile și Rusiei, chiar dacă ele au uneori o altă cromatică:

–          Economia ca destin: mai toate intervențiile externe politice și militare ale Rusiei pot fi interpretate în sensul luptei pentru resurse economice. Discursurile ideologice care acompaniază astfel de demersuri acoperă interese economice. Mecanismul este similar celui utilizat de S.U.A., dezvăluind una din căile de acțiune ale marilor puteri.

–          Techniocrația (prin care ideologul rus înțelege tehnica drept măsură a reușitei societății) constituie unul din fundamentele mândriei rusești. Debutul este vizibil în lupta pentru cucerirea cosmosului (simboluri: Laika, Gagarin etc.). Lipsa momentană a competitivității interne este suplinită treptat de preluarea unor producători externi. Inevitabil, Rusia este înscrisă și ea în spiritul contemporan al tehnologiei ca putere.

–          Democrația ca regulă a minorităților este ilustrată de ceea ce se întâmplă în Crimeea. În acest caz, ca în multe alte conflicte din ultimele două decenii care au avut ca actori Rusia sau Occidentul, drepturile minorităților sunt utilizate împotriva unor state, justificând intervenții. Enclavizarea minorităților și transformarea acestora în „majorități locale” constituie căile de acțiune pentru generarea unui „nou tip de legitimitate” ce motivează internațional acțiunile militare pentru apărea intereselor economice.

Spun astfel că nevoia de dușman este un loc comun al politicii internaționale a marilor puteri. Ea declanșează un mecanism de autoîntreținere: deoarece victimele acțiunilor politico-militare sunt statele mici, reacțiile acestora sunt mai curând simbolice, fiind lesne reinterpretate ca acte de terorism.[8] Terorismul este folosit la rândul lui ca sursă de justificare pentru noi intervenții militare. Tristețea acestei povești este dată de faptul că oricare dintre state, popoare, grupuri, indivizi pot deveni dușmanii, în funcție de logica puterii. O logică în care dreptatea are doar sensuri slabe, fiind utilizată în funcție de interesele de moment. Triada ideală a principiilor Adevăr, Bine și Frumos a fost spartă de modernitate, între aceste principii strecurându-se Puterea, aceasta ajungând să le devanseze.



[2] Acesta, la rândul lui, conceptualizând în domeniul politicii externe ideile lui Niccolò Machiavelli.

[3] Faptul că putem separa Germania hitleristă de Germania contemporană și de poporul german, în generalitatea sa istorică, separare vizibilă în respectul pe care-l purtăm acestei nații pentru realizările sale, indică posibilitatea unei separări similare în cazul Rusiei.

[4] Chiar dacă ader la ideea unui expansionism politic ca produs al culturii occidentale, respectiv ca efect direct al viziunii metafizice occidentale, promovată de critica postmodernistă, am nevoie de separarea politicii de cultură pentru menținerea propriului echilibru mintal.

[5] Admit însă că lucrurile sunt diferite în cazul mașinăriei politico-militaro-economice a S.U.A., aceasta putând fi interesată de un conflict. Însă aceasta este doar o perspectivă teoretică.

[6] Regulamentele organice fiind o formă de modernizare politică a Moldovei și Țării Românești făcută de o Rusie care a aderat deja la modernitatea occidentală.

[7] Problema este că cele două nu sunt posibile unul fără altul. Mai mult chiar, puterea Rusiei la ora actuală este dependentă de utilizarea unuia din mecanismele cheie ale liberalismului, economia de piață, în contextul bogăției de resurse naturale de care se bucură. Reacția timidă a Occidentului poate fi înțeleasă și prin intermediul temerilor acestuia de perspectiva efectelor asupra propriilor cetățeni pe care l-ar avea închiderea conductelor de gaz de către Rusia.

[8] Pentru cuceritor orice act izolat de împotrivire este un act de terorism. Istoria mișcărilor partizane poate fi privită ca o istorie a terorismului. Nenumăratele victime civile ale războaielor sunt victime colaterale în timp ce victimele civile ale mișcărilor partizane sunt victime ale terorismului. Diferența dintre ele este dată mai curând de discursul utilizat. Discursul este instaurat de fiecare dată de putere și servește la instaurarea acesteia.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>