Ritual academic, filosofie publică și întrebarea dacă mai aparține cunoașterea omului
Introducere
Există ceremonii care, la prima vedere, par simple ritualuri academice. Robe, formule solemne, diplome, discursuri, o anumită așezare a oamenilor în spațiu și în ierarhie. Am putea spune, cu o ușoară suspiciune modernă, că ele trădează nevoia noastră de eroi. Poate chiar nostalgia după zei, adică după acele ființe capabile să ne ofere repere într-o lume în care orientarea devine tot mai dificilă.
Dar cred că, în cazul acordării titlului de Doctor Honoris Causa domnului academician Mircea Dumitru, ritualul universitar poate fi citit nu doar ca omagiere a unei persoane, ci ca formă de respect acordată cunoașterii. Nu cunoașterii în sens slab, redusă la informație, acumulare de date sau simplă performanță discursivă, ci cunoașterii în sens tare, aceea care presupune adevăr, întemeiere, rigoare, responsabilitate față de argument și curajul de a distinge între ceea ce doar credem și ceea ce putem spune, cu o anumită prudență, că știm.
Pentru mine, întâlnirea cu figura filosofică a lui Mircea Dumitru are și o miză personală. Din zona filosofiei predau epistemologie, teoria cunoașterii, gândire critică și filosofia minții. Sunt preocupat de cunoașterea bazată pe dovezi, de filosofia experimentală și de felul în care inteligența artificială ne obligă să regândim statutul omului ca subiect cunoscător. Din această perspectivă, Mircea Dumitru nu este doar un nume important al filosofiei analitice românești, ci unul dintre cei care au lucrat la rafinarea aparatului conceptual prin care încă mai încercăm să dăm sens lumii trăite.
Întrebarea de fond nu este doar cine este cel pe care îl celebrăm, ci ce anume celebrăm prin el. Celebrăm o carieră, desigur. Celebrăm un profesor, un academician, un administrator al instituțiilor cunoașterii. Dar, dincolo de toate acestea, celebrăm poate și efortul de identificare a spațiului propriu al filosofiei în actualul context, situându-l între lumea gândită și Lebenswelt-ul în care ne trăim viețile; între rigoarea logicii și fragilitatea conștiinței; între promisiunea inteligenței artificiale și întrebarea, încă deschisă, dacă mai aparține cunoașterea omului sau am început deja s-o cedăm mașinii.
Din acest punct de vedere, Mircea Dumitru poate fi citit ca un reper al unei filosofii care nu fuge din lume, ci încearcă să o clarifice. Iar clarificarea lumii este, poate, una dintre formele prin care încercăm să ne construim un Acasă cognitiv, gândit nu ca un loc complet luminat, fără resturi și fără zone obscure, ci un spațiu în care știm măcar ce întrebări trebuie puse pentru a nu rătăci prea ușor.
1. Despre ritual și nevoia noastră de repere
O parte din mine privește cu rezervă orice ritual. Ritualurile au ceva ambiguu deoarece pot păstra sensul, dar îl pot și înlocui; pot transmite recunoaștere, dar pot produce și iluzia că simpla recitare a formulelor este suficientă pentru a confirma valoarea. În acest sens, ceremonia universitară are nevoie să fie apărată chiar împotriva propriei sale solemnități. Ea trebuie să rămână gest situat de partea cunoașterii, nu doar gest de reprezentare.
Totuși, nu cred că putem renunța prea ușor la ritualuri. Ființele umane nu trăiesc doar în argumente, ci și în forme de așezare simbolică. Avem nevoie să punem anumite lucruri în lumină, să le marcăm, să le scoatem din fluxul nediferențiat al vieții cotidiene. Fără astfel de gesturi, valorile riscă să rămână declarate, dar neinstituite. Iar o valoare neinstituită are o existență fragilă, aproape clandestină.
În acest punct apare întrebarea incomodă: în ce măsură ritualul specific trădează dorința noastră de eroi, poate chiar de zei, și suferința pe care o trăim în absența acestora? Modernitatea democratică ne-a învățat, pe bună dreptate, să privim cu suspiciune cultul personalității. Nu trebuie să ne închinăm oamenilor. Dar absența totală a reperelor nu produce automat libertate, ci produce adesea dezorientare. Între idolatrie și cinism există spațiul dificil al recunoașterii, putând onora un om fără a-l transforma în idol și celebra o carieră fără a abdica de la spiritul critic.
Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Mircea Dumitru se așază, cred, tocmai în acest interval. Nu este vorba despre fabricarea unui erou, ci despre recunoașterea unei forme de rigoare. Nu este vorba despre sacralizarea unei biografii, ci despre a spune public că anumite moduri de a gândi merită să fie păstrate în centrul universității. O comunitate academică nu trăiește doar prin proceduri, ci și prin reperele pe care le alege. Prin urmare, felul în care celebrăm pe cineva spune ceva și despre cel celebrat, dar și despre noi.
Nu este suficient de clar dacă un asemenea gest este pur altruist, limitat la recunoașterea unor merite evidente, sau dacă suportă și o componentă egoistă din partea celor preocupați de filosofie la Galați. Înclin să cred că există și acest al doilea strat, iar existența lui nu mă deranjează. Este un egoism cultural legitim, centrat pe dorința unei comunități mai mici de a se așeza, fie și pentru o zi, în proximitatea unui reper major. A-l primi pe Mircea Dumitru în comunitatea noastră academică înseamnă și a ne apropia de standardele pe care le reprezintă. Nu doar îi acordăm un titlu, ci încercăm să ne facem, noi înșine, mai demni de prezența lui.
2. Recunoașterea unei persoane ca respect acordat cunoașterii
În cazul lui Mircea Dumitru, ceea ce se cere recunoscut nu este doar succesul unei cariere. Succesul poate fi uneori rezultatul unor împrejurări fericite, al unor poziții instituționale, al unei acumulări de vizibilitate. În discuție este un parcurs construit în jurul cunoașterii în sens tare, adică al cunoașterii care refuză să se lase redusă la opinie, impresie, retorică sau performanță verbală.
Aici se află, probabil, prima punte dintre preocupările domniei sale și interogațiile mele. În zona epistemologiei și a gândirii critice, problema fundamentală rămâne aceeași: ce ne dă dreptul să spunem că știm? Nu ce credem, nu ce ne convine, nu ce este seducător, nu ce poate fi livrat convingător într-un discurs public, ci ce poate fi susținut prin dovezi, prin argumente și printr-o practică a verificării intersubiective. Într-o societate obosită de expertiză, dar dependentă de ea, această întrebare devine aproape politică.
În acest sens, acordarea titlului nu este doar recunoașterea unui filosof. Este o formă de respect acordată cunoașterii. Iar acesta este un aspect esențial deoarece universitatea nu omagiază doar un nume, ci confirmă o normă. Ea spune, prin gestul ei, că adevărul contează, că argumentul este important, că dovada este esențială, că nu toate opiniile au aceeași greutate doar pentru că au fost rostite cu aceeași intensitate.
Aș putea formula această recunoaștere și într-o glumă tehnică, acceptabilă probabil doar în marginea filosofiei analitice: meritele domnului academician Mircea Dumitru fac parte, pentru mine, din categoria credințelor adevărate întemeiate care nu sunt viciate de problemele indicate de Edmund Gettier. Cu alte cuvinte, nu avem aici doar o coincidență fericită între ceea ce credem și ceea ce este, ci avem temeiuri, o operă, discipoli, o prezență publică, contribuții conceptuale recognoscibile. Nu suntem în spațiul lui „credem că”, ci în acela, mai exigent și mai rar, al lui „știm că”.
Parafrazându-l pe Timothy Williamson, aș spune că pentru Mircea Dumitru cunoașterea este mai întâi (knowledge first) de toate. Nu în sensul simplu că ea ar preceda cronologic orice altă preocupare, ci în sensul mai profund că ea funcționează ca reper al întregii arhitecturi intelectuale. Cunoașterea nu este un rezultat accidental al credințelor noastre, ci este una dintre condițiile prin care o comunitate poate rămâne rațională. De aceea, o universitate care îl onorează pe Mircea Dumitru onorează, în același timp, cunoașterea.
3. Lumea trăită și lumea gândită
O dificultate recurentă a filosofiei este aceea că riscă să se îndrăgostească de lumea gândită în dauna lumii trăite. Conceptele au propria lor frumusețe, iar sistemele bine articulate pot produce o plăcere intelectuală foarte apropiată de estetica formelor. Dar omul nu trăiește doar în concepte. Omul trăiește în ceea ce fenomenologia a numit Lebenswelt: lumea vieții, lumea trăită înainte de a fi teoretizată, lumea în care avem dureri, frici, așteptări, greșeli, instituții, relații, muncă, eșecuri, bucurii și forme precare de speranță.
Lebenswelt-ul indică lumea trăită, care nu coincide întotdeauna cu lumea gândită. Lumea gândită poate fi mai coerentă decât lumea trăită. Poate fi mai curată, mai ordonată, mai ușor de apărat într-un seminar. Lumea trăită este însă locul în care se verifică, într-un sens dur, dacă ideile noastre mai pot respira. De aceea, una dintre întrebările care mă urmărește este aceasta: cum poate filosofia analitică, atât de atentă la claritatea conceptuală, să rămână legată de lumea trăită?
Înțeleg opera lui Mircea Dumitru ca pe unul dintre răspunsurile posibile. Filosofia analitică nu este, în această manieră de abordare, o fugă din viață, ci o disciplinare a felului în care vorbim despre viață. Ea nu înlocuiește experiența, ci încearcă să împiedice confuziile care ne fac să înțelegem greșit experiența. A clarifica noțiuni precum adevăr, referință, necesitate, posibilitate, credință, cunoaștere sau conștiință nu înseamnă a părăsi lumea, ci a-i reduce opacitatea.
Din această perspectivă, rigoarea filosofiei analitice are o funcție aproape civică. Ea creează condițiile unei conversații decente. Într-o lume în care dezbaterea publică se transformă adesea în strigăt, clarificarea conceptelor devine o formă de igienă a spațiului comun. Într-o lume în care instituțiile operează tot mai mult cu indicatori, algoritmi și proceduri, filosofia ne reamintește că între formulă și sens se află un interval pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Această punte dintre lumea gândită și lumea trăită mă interesează și dintr-un motiv personal. O altă parte importantă a preocupărilor mele se desfășoară în zone foarte concrete: dialog social, politici publice, cercetare socio-juridică, evaluarea aplicării unor norme, construcția unor instrumente de intervenție instituțională. În astfel de domenii, filosofia nu este invitată să decoreze discursul, ci să producă distincții operative. O idee bună valorează puțin dacă nu poate fi transformată într-un criteriu, într-o regulă, într-o procedură sau într-o formă instituțională acceptabilă pentru ceilalți.
4. Acasă-ul cunoașterii și critica luminii totale
În propriile mele căutări, tema lui Acasă a funcționat ca o încercare de a înțelege identitatea, orientarea și locul propriu al omului în lume. Am încercat să gândesc Acasă nu doar ca domiciliu, ci ca instituție fundamentală a existenței, ca punct de orientare, ca generator de sens, un loc din care putem spune cine suntem fără a fi nevoiți să ne justificăm de la zero în fiecare clipă.
Întâlnirea cu opera lui Mircea Dumitru îmi permite să mut, provizoriu, această temă pe teren epistemologic. Există oare un cămin cognitiv? Există un Acasă al cunoașterii, un spațiu în care subiectul se poate orienta între adevăr și aparență, între dovadă și impresie, între ceea ce este doar posibil și ceea ce este necesar? Un loc în care să-și fie transparent sieși?
Teoria căminului cognitiv poate fi înțeleasă, într-o variantă tare, prin ceea ce s-a numit uneori condiția luminoasă: dacă suntem într-o anumită stare mentală (dacă simțim durere, dacă avem o credință, dacă trăim o anumită experiență) atunci ar trebui să fim în măsură să știm că suntem în acea stare. Mintea ar fi, în această perspectivă, o casă complet luminată, fără colțuri întunecate, fără camere inaccesibile. Tot ceea ce se petrece în interiorul nostru ar fi imediat disponibil introspecției.
Numai că tocmai aici trebuie să fim prudenți. Timothy Williamson respinge o asemenea încredere în transparența totală a stărilor mentale. Nu avem acces complet, sigur și imediat la tot ceea ce se petrece în noi. Ne putem înșela cu privire la propriile credințe, propriile motive, propriile dispoziții. Există opacități interioare, zone de penumbră, praguri ale conștiinței. Într-un alt vocabular, Sartre ar putea fi chemat aici pentru a distinge între conștiința (de) sine pre-reflexivă și reflexivitatea prin care încercăm să ne prindem pe noi înșine ca obiect. Faptul că sunt conștient nu înseamnă că mă posed pe deplin ca obiect de cunoaștere.
De aceea, Acasă-ul cunoașterii nu trebuie înțeles ca o casă în care totul este luminat. Ar fi prea mult și, probabil, fals. Mai adecvat ar fi să-l înțelegem ca pe un spațiu al orientării. Nu știm totul despre noi, dar avem nevoie de repere pentru a nu confunda fiecare umbră cu o revelație. Nu avem acces transparent la toate stările noastre mentale, dar putem construi practici, limbaje, instituții și forme de dialog care ne ajută să reducem întunericul. Cunoașterea nu elimină opacitatea existenței, ci face suportabilă și parțial navigabilă.
Exigența criteriilor face din gândirea lui Mircea Dumitru un context adecvat pentru interogațiile pe tema lui Acasă. Un Acasă nu este doar locul în care ne simțim bine, ci și locul în care putem distinge. Dacă totul devine familiar, fără criterii, Acasă se transformă în captivitate. Dacă totul rămâne străin, fără repere, dispare posibilitatea unui Acasă. Cunoașterea are nevoie de o formă de locuire între aceste extreme, bazată pe suficientă apropiere pentru a include afectivitatea în generarea sensului dar și menținerea distanței necesare pentru a permite adevărul.
5. Qualia cognitive, intuiții și fenomenologie analitică
Una dintre temele cele mai fertile, pentru mine, este încercarea de a pune în dialog filosofia analitică și fenomenologia. Cele două tradiții au fost adesea așezate în poziții adverse. Filosofia analitică a privilegiat claritatea conceptuală, argumentul, analiza limbajului, logica și verificarea intersubiectivă. Fenomenologia a insistat asupra experienței trăite, asupra perspectivei la persoana întâi, asupra modului în care lumea apare unui subiect situat. Fiecare a suspectat-o pe cealaltă: una de obscuritate, cealaltă de sterilitate.
Cred însă că această opoziție devine tot mai puțin productivă. Problemele actuale ale minții, conștiinței și inteligenței artificiale ne obligă să le aducem împreună. Nu putem vorbi adecvat despre minte doar la persoana a treia, ca și cum subiectul ar fi un mecanism observabil complet din exterior. Dar nu putem nici transforma perspectiva la persoana întâi într-un tribunal infailibil al adevărului. Avem nevoie de o formă de fenomenologie analitică caracterizată de o descriere riguroasă a experienței, însoțită de clarificarea conceptelor prin care vorbim despre ea.
În acest punct, ideea de qualia cognitive sau semantice devine importantă. În sens clasic, qualia desemnează caracterul subiectiv al experienței, adică felul în care este să vezi roșu, să simți durerea, să auzi un sunet. Ne putem întreba însă dacă există și un „cum este” al înțelegerii, al sensului, al surprinderii unei relații semantice, al intuiției că un argument se ține sau se prăbușește. Există o fenomenalitate a gândirii? Are cunoașterea un ton subiectiv propriu, ireductibil la simpla ei structură logică?
O teorie a qualia cognitive ar putea fi interpretată ca încercarea de a legitima perspectiva la persoana întâi chiar în sânul obiectivității. Nu ca refugiu în subiectivism, ci ca recunoaștere a faptului că obiectivitatea însăși este locuită de subiecte. Cunoașterea științifică nu este produsă de un ochi fără corp și fără istorie, ci de comunități de subiecți care verifică, se corectează, se contrazic și se recunosc reciproc ca agenți ai cunoașterii.
Aici apare și problema intuițiilor cognitive. Care este relația dintre qualia cognitive și intuițiile cognitive? Filosofia experimentală ne-a învățat că intuițiile noastre nu trebuie tratate ca oracole. Ele sunt distribuite social, pot varia cultural, pot fi influențate de formularea întrebărilor, de exemple, de contexte. Dar această critică nu ne obligă să le evacuăm. Ea ne obligă să le tratăm ca date care cer interpretare, nu ca fundamente absolute.
Mircea Dumitru este important, în lectura mea, tocmai pentru că permite această tensiune fertilă. Deși opera lui privilegiază perspectiva obiectivă, rigoarea logică și claritatea analitică, ea nu exclude formele de întemeiere ale subiectivului. Dimpotrivă, în zonele filosofiei minții și ale conștiinței, tocmai subiectivitatea devine problema care trebuie salvată de reducționism fără a fi predată obscurantismului. Navigarea între riscul reducționismul grăbit și abandonul antiștiințific se află poate una dintre marile sarcini ale filosofiei prezente.
6. Inteligența artificială și întrebarea: mai aparține cunoașterea omului?
Nu cred că putem vorbi astăzi despre cunoaștere fără a include inteligența artificială. Nu pentru că IA ar fi deja forma superioară a cunoașterii, ci pentru că ea a devenit testul cel mai radical al conceptelor noastre despre cunoaștere. Ea ne obligă să întrebăm ce înseamnă să știi, să înțelegi, să argumentezi, să răspunzi, să te referi la ceva, să produci un enunț adevărat sau să creezi doar aparența adevărului.
Spaimele noastre față de IA sunt parțial captate de întrebarea: mai aparține cunoașterea omului sau am cedat-o mașinii? Nu cred că răspunsul poate fi simplu. Pe de o parte, omenirea a transferat deja către mașini o parte importantă a operațiunilor cognitive: memorare, căutare, clasificare, predicție, traducere, redactare, simulare. Pe de altă parte, tocmai acest transfer ne obligă să distingem mai atent între informație și cunoaștere, între calcul și înțelegere, între producerea de limbaj și locuirea sensului.
În acest punct, opera lui Mircea Dumitru devine neașteptat de actuală. Nu fiindcă ar trebui să spunem că domnia sa a dezvoltat inteligența artificială în sens tehnic. Ar fi o afirmație nepotrivită. Dar cercetările sale asupra logicii, modalității, incompletitudinii, referinței, atitudinilor propoziționale, adevărului și conștiinței se află exact în infrastructura conceptuală fără de care IA nu poate fi înțeleasă responsabil. Când un sistem produce un enunț adevărat, nu știm încă dacă are cunoaștere. Când produce un enunț coerent, nu știm încă dacă are justificare. Când produce un dialog, nu știm încă dacă există un interlocutor în sens deplin.
Ce sens trebuie să dăm „artificialului” din inteligența artificială? Artificial nu înseamnă neapărat fals. Înseamnă construit, produs, fabricat prin tehnici, reguli, modele și antrenamente. Dar tocmai aici apare problema: dacă artificialul poate produce rezultate cognitive, ce lipsește pentru ca aceste rezultate să fie cunoaștere? Lipsește intenționalitatea? Lipsește experiența? Lipsește responsabilitatea? Lipsește Lebenswelt-ul? Lipsește un Acasă al sensului?
Poate că diferența fundamentală nu este doar aceea dintre natural și artificial, ci dintre a opera asupra semnelor și a locui o lume. IA are acces la structuri de limbaj, corelații, probabilități, modele și date. Nu este clar că are acces la lumea trăită. Nu este clar că există, pentru ea (sau pentru el, Robotul), ceva de felul unui „cum este să fii”. Iar dacă nu există, atunci întrebarea despre cunoașterea artificială rămâne deschisă în sens filosofic, chiar dacă în sens pragmatic rezultatele sunt spectaculoase.
Într-un articol anterior am formulat îngrijorarea că am putea trăi sfârșitul istoriei noastre cognitive. Poate că era o formulare prea dramatică, dar drama are aici rolul de a forța atenția. Dacă renunțăm treptat să mai gândim, lăsând pe seama IA nu doar răspunsurile, ci și întrebările, nu pierdem doar o funcție mentală, ci pierdem o formă de autonomie. Dacă suntem lipsiți de exercițiul prin care subiectul se construiește pe sine ca subiect cunoscător atunci pierdem una dintre căile prin care omul mai poate avea un Acasă în lume.
7. Raționalitate, afectivitate și filosofia publică
Imaginea comună în care așezăm logicianul tinde să fie cea a unei minți reci, preocupată doar de forme, indiferentă la neliniștile vieții. Nu cred că această imagine i se potrivește lui Mircea Dumitru deoarece efortul logicianului poate fi citit ca promovarea unei viziuni unificate asupra raționalității, în care perspectivele epistemologice sunt aduse în legătură cu structurile afective ale încrederii, responsabilității și vieții publice.
Cunoașterea bazată pe dovezi nu este doar o tehnică, ci are o infrastructură afectivă. Trebuie să poți suporta faptul că ai putea greși și trebuie să accepți critica. Trebuie să nu confunzi atașamentul față de propria opinie cu adevărul. Trebuie să poți avea încredere în proceduri, în metode, în comunități epistemice, fără a transforma această încredere într-o formă de obediență. Adevărul cere, așadar, nu doar logică, ci și o anumită disciplină a afectelor pe care o atribuim mai noii preocupări numită gândire critică.
Filosofia publică nu este un apendice al filosofiei teoretice, ci este continuarea preocupării antice pentru gândirea desfășurată în agora. A gândi în agora nu înseamnă a transforma filosofia în opinie de televiziune, ci înseamnă a duce în spațiul public exigența distincțiilor, răbdarea argumentului și refuzul confuziei dintre putere și adevăr. Filosofia publică este, în forma ei bună, o încercare de a crea condițiile unei conversații comune într-o lume care se fragmentează.
Aici simt o apropiere directă între preocupările mele și cele ale lui Mircea Dumitru. În dialogul social am învățat că oamenii nu se ceartă doar pentru interese. Se ceartă și pentru că nu împart aceleași concepte, nu recunosc aceleași criterii, nu acceptă aceleași probe, nu au încredere în aceleași instituții. O parte a muncii sociale este, de fapt, muncă epistemică, bazată pe identificarea faptelor, stabilirea probelor, diferențierea între posibil și imposibil, între legitim și oportun, între drept și negociabil.
De aceea, filosofia este practică nu atunci când renunță la rigoare, ci atunci când reușește să transfere ceva din rigoarea gândirii într-un spațiu public prea des dominat de afecte. Ea devine utilă când ne ajută să nu confundăm formele vieții sociale cu zgomotul lor. Devine necesară când ne permite să distingem între opinie și cunoaștere, între ritual și sens, între tehnologie și înțelegere, între instituție și simplă procedură.
8. Cum mai este posibilă filosofia în prezent?
Ansamblul acestor demersuri pare să sugereze întrebarea cea mai dificilă: cum mai este posibilă filosofia în prezent? Într-o lume dominată de științe specializate, tehnologii predictive, politici ale datelor, algoritmi și reacții rapide, filosofia pare să fie prea lentă, prea abstractă, prea lipsită de utilitate imediată.
Răspunsul pe care îl citesc în opera și conduita publică a lui Mircea Dumitru este multiplu. Filosofia este posibilă ca rigoare conceptuală deoarece ea clarifică noțiunile fără de care gândirea devine confuză. Este posibilă ca teorie a cunoașterii pentru că ea apără diferența dintre a crede și a ști. Este posibilă ca filosofie a minții datorită faptului că ea întreabă ce se pierde atunci când reducem omul la funcții. Este posibilă ca reflecție asupra IA în condițiile în acre ea arată că tehnologia nu se înțelege pe sine fără concepte. Este posibilă ca filosofie publică deoarece pătrunde în agora nu pentru a produce zgomot, ci pentru a institui reguli ale dialogului și criterii ale adevărului
În plan personal, răspunsul este poate și mai simplu. Filosofia rămâne posibilă atâta vreme cât mai există oameni care nu se mulțumesc cu răspunsuri rapide, cât timp mai există suferință provocată de lipsa sensului, atâta vreme cât mai avem nevoie să distingem între ceea ce doar pare și ceea ce este, cât timp nu putem locui lumea fără să o întrebăm ce fel de lume este.
Mircea Dumitru este, pentru mine, un astfel de reper. Nu pentru că ar oferi soluții totale, deoarece nu cred că acesta este rostul filosofiei. Ci pentru că păstrează deschisă posibilitatea unei gândiri care este în același timp exactă și umană. O gândire care nu sacrifică subiectivitatea în numele obiectivității, dar nici nu abandonează adevărul în numele experienței. O gândire capabilă să stea între lumea trăită și lumea gândită, între logică și conștiință, între universitate și agora, între om și mașina pe care omul a creat-o.
De aceea, ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa nu mi se pare doar o sărbătoare academică. Este și o încercare de a ne aminti ce anume merită așezat în centrul unei universități. Nu eroii, dacă prin eroi înțelegem figuri scoase din câmpul criticii. Nu zeii, dacă prin zei înțelegem ființe în fața cărora gândirea trebuie să tacă. Ci repere, adică acele prezențe intelectuale care ne ajută să gândim mai bine, să vorbim mai atent, să ne îndoim mai responsabil și să nu cedăm prea ușor cunoașterea nici mașinii, nici zgomotului public, nici propriilor noastre comodități.
Poate că sensul cel mai potrivit al recunoașterii este dat de faptul că nu îl așezăm pe Mircea Dumitru deasupra filosofiei, ci îl recunoaștem ca pe unul dintre cei care au ținut deschisă posibilitatea ei. Iar pentru cei care încă mai cred că universitatea trebuie să fie un Acasă al cunoașterii, nu doar un furnizor de diplome sau competențe, aceasta este o veste bună.
Redau mai jos, ca anexă, cuvântul pe care l-am rostit în calitate de membru al comisiei.
Domnule Președinte al Senatului Universitar,
Înaltpreasfinția Voastră,
Domnule Academician Mircea Dumitru,
Domnilor academicieni,
Onorați membri ai comisiei,
Doamnelor și domnilor senatori,
Stimați studenți/stimate studente,
Stimați invitați,
După Laudatio, care a prezentat amplitudinea parcursului academic, instituțional și cultural al domnului academician Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române, voi încerca să formulez o apreciere mai îngustă ca întindere, dar mai apropiată de competențele mele. Voi vorbi despre actualitatea filosofiei analitice într-o lume schimbată de științele cognitive, de inteligența artificială și de noile forme ale cunoașterii publice, despre posibilitatea combinării analizei conceptuale cu filosofia experimentală și despre o modificare de paradigmă filosofică la care domnul academician participă din plin, reprezentată de construcția punților de legătură între filosofia analitică și fenomenologie.
Desigur, am putea spune că îl omagiem astăzi pe academician, pe profesor, pe rector, pe ministru, pe omul instituțiilor cunoașterii. Toate acestea sunt adevărate. Dar îngăduiți-mi să aleg o altă perspectivă: ideile filosofului Mircea Dumitru. Pentru că termenul „filosof”, în cazul domnului academician Mircea Dumitru, are statutul unui designator rigid. Adică rămâne adevărat în oricare dintre „lumile posibile” în care îi urmărim parcursul: în lumea logicii modale, în lumea filosofiei limbajului, în lumea epistemologiei, în lumea filosofiei minții, în lumea instituțiilor universitare, în lumea filosofiei publice și, tot mai vizibil, în lumea întrebărilor despre inteligența artificială.
Când vorbim despre domnul academician Mircea Dumitru, vorbim despre unul dintre filosofii care au apărat, cu instrumentele cele mai exigente ale filosofiei analitice, ideea că adevărul nu este un ornament al discursului savant, ci este norma însăși a cunoașterii. Iar dovada nu este un detaliu tehnic, așezat undeva în aparatul de note al cercetării, ci este forma prin care respectăm demnitatea interlocutorului și oferim garanții cunoașterii. A aduce dovezi înseamnă a accepta că celălalt nu trebuie convins prin autoritate, prin presiune sau prin retorică, ci prin motive care pot fi examinate, criticate și, eventual, acceptate. Înseamnă a-i accepta statutul de subiect cunoscător și membru al unei comunități cognitive.
Celebrăm astăzi unitatea unei cariere construite în jurul ideii de rigoare conceptuală. Domnul academician Mircea Dumitru a lucrat, în mod constant, la rafinarea aparatului conceptual prin care dăm sens experienței noastre despre lume. A lucrat asupra noțiunilor de posibilitate și necesitate, asupra raportului dintre logică și incompletitudine, asupra referinței, sensului, atitudinilor propoziționale, dar și asupra conștiinței și experienței subiective. Or, tocmai aceste teme, care păreau cândva rezervate seminarelor de metafizică și logică, au devenit astăzi teme ale lumii în care trăim.
Contribuțiile domniei sale la filosofia limbajului ne oferă instrumente conceptuale care ne împiedică să fim seduși de aparențe. Când un sistem produce un enunț adevărat, nu știm încă dacă are cunoaștere. Când produce un enunț coerent, nu știm încă dacă are justificare. Când produce un enunț convingător, nu știm încă dacă are responsabilitate ori intenție semantică. Când produce un dialog, nu știm încă dacă există interlocutor în sensul deplin al cuvântului. Domnul academician Mircea Dumitru ne oferă tocmai vocabularul prin care putem formula aceste distincții fără grabă și fără confuzii. Opera domniei sale aparține acelei tradiții fără de care inteligența artificială nu ar fi fost posibilă și, totodată, nu poate fi înțeleasă în esența sa: tradiția regulilor, a modelelor, a inferenței, a semnificației și a limitelor formalizării. În epoca IA, poate cea mai actuală lecție a logicii ar putea fi aceea că performanța formală nu epuizează adevărul, iar generarea corectă de pași nu coincide întotdeauna cu înțelegerea.
Opera domniei sale este formată în tradiția analizei conceptuale, dar are deschidere explicită către problemele științelor cognitive, conștiinței și rolului experimentului în filosofie. Deși privilegiază perspectiva obiectivă, nu exclude forme de întemeiere ale celei subiective.
În opinia mea, a vorbi despre qualia semantice, așa cum face domnul academician Mircea Dumitru, este un gest de mare îndrăzneală și asumare filosofică, menit să contribuie la aflarea căilor de unificare a două perspective ce s-au situat până de curând la poli opuși. Teoria existenței unor qualia cognitive este echivalentă cu încercarea de a legitima perspectiva la persoana I, perspectiva subiectivă, în chiar sânul obiectivității, perspectiva la persoana a III-a. Mai mult decât atât, ceea ce timp de peste o jumătate de secol a încercat să traseze distincția dintre cunoașterea obiectivă și îndreptățirea perspectivei subiective, anume formula „Cum este să fii X?”, lansată de Thomas Nagel, devine acum unul dintre criteriile esențiale de diferențiere între om și creațiile sale care par să-i concureze inteligența, amenințându-i locul în regiunea res cogitans, a celor cugetătoare.
În opera domniei sale putem găsi o lecție pe care aș numi-o lecția echilibrului. Pe de o parte, nu putem abandona știința, dovezile, experimentul, verificarea intersubiectivă. Pe de altă parte, nu putem reduce omul la ceea ce este mai ușor de măsurat. Nu putem confunda explicația funcțională cu experiența trăită, nici predicția comportamentală cu înțelegerea sensului. Între riscul obscurantismului antiștiințific și reducționismul grăbit, filosofia domnului academician Mircea Dumitru deschide un spațiu de luciditate.
Meritele domnului academician Mircea Dumitru fac parte, pentru mine, din categoria credințelor adevărate întemeiate, ce nu sunt viciate de problemele indicate de Edmund Gettier. Parafrazându-l pe Timothy Williamson, pentru domnul academician cunoașterea este mai întâi, posibilitatea ei fiind însă condiționată de existența unui cămin cognitiv. Este vorba de un Acasă al cunoașterii noastre în care faptul că totul este, sau poate fi, luminat devine una dintre referințele esențiale pentru înțelegerea lui „Cum este să fii…”, adică a subiectivității.
Domnule Academician Mircea Dumitru, vă mulțumesc pentru faptul că ne-ați arătat, prin opera și prin conduita dumneavoastră publică, faptul că filosofia poate rămâne în același timp exactă și umană, tehnică și civică, analitică și profund angajată în destinul universității. Pentru noi, cei preocupați în egală măsură de teoria cunoașterii, epistemologie, gândire critică, filosofia minții și fenomenologie, opera dumneavoastră este nu doar un obiect de admirație, ci și un reper de lucru.
Vă felicit și vă urez ca acest titlu să fie atât o recunoaștere meritată venită din partea Universității „Dunărea de Jos” din Galați, cât și continuarea unei prezențe vii în comunitatea noastră academică!
