Scopul Epistemologiei îl constituie educare minții pentru a gândi corect, adică științific. A gândi corect presupune a cunoaște domeniile cărora le sunt aplicabile diferitele inferențe și limitele inducției. Nu interesează gândirea corectă din punct de vedere politic sau moral deoarece ea excede posibilitățile științei. Gândirea corectă începe cu cunoașterea limitelor gândirii științifice.
Postez mai jos o serie de introduceri în epistemologie, al căror principal avantaj îl constituie dinamica prezentărilor. Comentariile critice sunt binevenite.
Definiția etimologică: logos despre episteme; teorie a cunoașteri.
Abordarea etimologică tinde să cantoneze epistemologia în zona teoriei, a discursului despre cunoaștere.
În planul umanului cunoașterea înregistrează însă mai multe dimensiuni:
– Cunoaștere teoretică – ca încercare explicativă;
– Cunoaștere practică – a ști să faci chiar înainte de orice teorie (ex. gestul de a merge, reacțiile – învățate – în fața diferitelor evenimente, comportamentul social etc.);
– „cunoaștere intuitivă” – o „formă de a cunoaște fără să știi că cunoști”;
– „cunoaștere instinctuală” – reacțiile/comportamentele reglate pe cale genetică sau prin intermediul experienței existente într-o zonă inconștientă.
Ultimele două poartă în mod impropriu numele de cunoaștere din punct de vedere epistemologic, nefiind (încă) legitimate în sfera discursului științific. Totuși, ele tind să aducă în dezbaterea epistemologică câteva teme noi.
O evoluție interesantă o are în ultimii ani evoluția „cunoașterii afective”, adică rolul emoțiilor în cunoașterea omenească. În principiu, putem considera că emoțiile au un puternic rol în adaptarea evolutivă la mediu, în măsura în care emoțiile sunt conștientizate putând vorbi chiar de rolul lor în adaptare cognitivă.[1]
[1] Am în vedere în acest sens rolul culturii pentru descifrarea rostului emoțiilor în adaptarea cognitivă la mediu.
