Cunoașterea ca emoție

Fiecare dintre noi trăiește o formă a dorinței de cunoaștere, ce ne străbate cu intensități variabile. Ceea ce sugerează prezența unei forme afective a cunoașterii, adică cunoașterea ca emoție. În măsura în care spaima de necunoscut face parte din orientarea numită cunoașterea, putem considera cunoașterea o emoție. Spaima de întuneric constituie unul din modurile de raportare afectivă la momentele de imposibilitate a cunoașterii, dezvăluind permanența unei anumite prize cognitive asupra a ceea ce ne înconjoară.

Orice cunoaștere este una contextuală. Contextul cunoașterii individuale îl constituie combinația dintre cunoștințe și orientări. Cunoștințele sunt cele individuale, actualizabile la un moment dat.  Orientările pot fi împărțite în orientări fundamentale (dau seama de o anumită dispoziție generală a persoanei) și orientări de moment (constituie un amestec dintre orientările fundamentale și dispozițiile dintr-un anumit moment). Orientările individuale depind într-o măsură variabilă de afectivitate. Ceea ce ne conduce la ideea unei dependențe a cunoașterii de emoții.

Abordarea epistemologiei din perspectiva teoriei evoluției tinde să sugereze necesitatea unui salt epistemologic în existența umanului. Altfel spus, mecanismele cognitive care și-au dovedit eficiența până în acest moment tind să devină ineficiente în noul context, complexitatea lumii contemporane în care este inserată existența umană făcându-le inutile (dacă nu chiar contraproductive).

Cunoașterea este guvernată de „regula distanței” față de obiectul observat: creșterea/scăderea distanței poate modifica regulile aplicabile, legitățile căruia i se supun obiectul, acestea fiind dependente de „lumea” căreia îi aparține.

A cunoaște (în variatele-i forme) tinde să fie o necesitate pentru fiecare persoană. Existența individuală este cvasi-imposibilă fără un nivel rezonabil de adaptare cognitivă la mediu.[1] Putem considera că existența umană presupune prezența dimensiunii cognitive drept o condiție esențială a ei. Identificarea cognitivă a domeniilor realului și a regulilor aplicabile acestora constituie una din condițiile unei bune prize asupra realității.

Extinderea cunoașterii omenești este în bună măsură dependentă de „extensia simțurilor” noastre, pe care o realizăm prin intermediul dispozitivelor tehnice. Formula „Cu cât mai multe simțuri, cu atât mai multă cunoaștere!”  pare să fie o regulă a raportării noastre cognitive la natură. Cu observația că „organul” care joacă rolul esențial în „construcția unor noi simțuri” este gândirea (în sensul ei de organ colectiv). Saltul major îl constituie momentul în care s-a trecut de la extensia simțurilor la extensia „organului gândirii”, creierul, respectiv apariția informaticii.

Dorința de înțelegere depășește cu mult capacitatea de a face acest lucru. În joc intră de fiecare dată teama de necunoscut, care generează nevoia „cosmotizării cu orice preț”. Lumea este astfel o serie de încercări cosmotice, de impactul asupra umanului depinzând durata fiecărui model. Miza o constituie sentimentul de siguranță și încrederea pe care o furnizează credința în capacitatea omului de-a înțelege; adică unul din ingredientele optimismului necesar existenței. Astfel că judecata acestui comportament suportă două abordări diferite: una epistemologică, în cadrul căreia îi pot fi evidențiate slăbiciunile, și alta ontologică, în care interesează efectul acestui comportament asupra existenței. Astfel, multe din erorile gnoseologice ar putea să fie profitabile în plan ontologic. Luciditatea pare să fie la concurență cu speranța în astfel de cazuri.

Admiterea necunoașterii riscă să spulbere fragilul edificiu al încrederii în sine, al speranței intelectuale. De măsura în care o astfel de atitudine ajunge să împingă intelectualul pe un drum greșit sau să-i ofere suportul necesar supraviețuirii intelectuale ține o eventuală analiză a eficienței practicării ei.

Teoretizarea are un dublu rol: asigură coerența totalității cunoștințelor noastre (dându-le structura de real) și, totodată, participă la poziționarea noastră în acest context cognitiv cu pretenții de realitate, donând contur sinelui. Teoretizarea încearcă de fiecare dată să protejeze ansamblul trimiterilor de posibilitatea unor goluri, explicația fiind o formă de închegare și uniformizarea. În felul acesta se poate vorbi de dublul rol stabilizant al teoretizării ca mod de-a fi (cognitiv) al individului: constituirea (și reconstituirea) realului și proiectarea sinelui pe fondul acestuia.

În Străinul A. Camus explorează tema unei crime acauzale, în care autorul acesteia a reacționat fără să gândească și încearcă, fără succes, să explice tuturor situația. Presiunea societății pentru identificarea unor motive este suficient de mare pentru ca ea să rateze o astfel de posibilitate, interpretând gestul criminal în contextul întregii existențe a acestuia. Omul modern și societatea în care trăiește manifestă horror vacui, teama de goluri explicative, acestea riscând să zdruncine existența ansamblului.