Parafrazând titlul filmului lui Lucian Pintilie, încerc să spun că vara aceasta n-o voi putea uita.
În primul rând pentru că n-am putut pleca în concediu (înțelegând concediul mai curând ca o formă de eliberare de cotidian, decât ca o plecare efectivă într-un alt spațiu). Nu datorită faptul că aș fi implicat în politică (sunt implicat față de politică, la modul critic). Motivul îl constituie efectele politicului asupra societății, împotriva cărora a trebuit să lupt. În vara aceasta, mai mult ca oricând, am simțit politica aidoma unei căsătorii nereușite: alegi partenerul plin de speranță și el ajunge, treptat, să-ți anuleze orice ideal, transformându-ți viața într-un coșmar. Cei pe care i-am ales (sunt incluși aici și cei pe care nu i-am ales; poate mai ales ei) au decis ca în vara aceasta toată populația să-și petreacă concediile într-o țară (exotică – din punct de vedere politic) din America de Sud (poate chiar Africa), fără însă a pleca de acasă. Ajutați și de căldură, au reușit să schimbe radical decorul politic și social, „mutându-ne” pe toți într-un alt spațiu. (Poate că în cele din urmă „Bombo ne dus în Congo”; chiar dacă a reușit prin intermediul urmașilor.)
Într-un sens secundar, bănuiesc că ar trebui să le fiu recunoscător: n-am mai trăit un sentiment atât de acut de revoltă față de politic de pe vremea primelor mineriade. Adică, existențial vorbind, m-au făcut să simt din nou că trăiesc, reactivându-mi dimensiunea politică a existenței. Problema este însă că au activat predominant dimensiunea negativă a părții politice, generându-mi senzația de coșmar existențial. Altfel spus, aș fi preferat infinit mai mult monotonia normalității, acestui puseu de „zoon” ce caracterizează politica românească din această vară, având ca victimă întreaga națiune.
Din nefericire, comparația cu mineriadele s-ar putea să fie una potrivită dacă o gândesc din perspectiva efectelor în plan extern. Nu am nevoie de declarațiile celor de la Bruxel sau Washington pentru a-mi da seama de asta. Îmi este suficientă umbra de îndoială cu care au început să mă privească prietenii și partenerii occidentali. Ajung astfel să repet în mic drama pe care România o trăiește la nivel mare: după ce am avut nevoie de aproape 10 ani pentru a-mi construi imaginea de partener de încredere, dând dovadă de comportament corect și seriozitate, aproape tot efortul personal și instituțional este anulat de faptul că politicienii români au ales să organizeze vara aceasta un safari în propria țară, forțând populația să devină hăitași. (În primă instanță Băsescu fiind vânatul; ulterior vânatul a devenit mai curând vânător).
Încercând diferite speculații asupra motivelor care au stat la baza acestor gesturi, mă gândesc că n-or mai fi avut bani de concediu (cel puțin unii dintre ei), fiind nevoiți să declanșeze lupta pentru resursele diminuate de criza economică. Cert este că au renunțat în bună măsură până și la a crea senzația dorinței de lucru în interesul cetățenilor (caracteristică politicienilor români), generând adevărate zone de îngheț instituțional. Într-o astfel de regiune am căzut și eu, din perspectiva activităților cotidiene, fiind nevoit să-mi petrec vara improvizând soluții de-a scăpa de povara ineficienței instituționale. Altfel spus, vara aceasta a trebuit să asum pe cont propriu soluții pentru a remedia ceea ce politicienii aleși s-au străduit cu tot dinadinsul să strice.
Una din concluziile la care parcă mă simt presat să ajung: îmi era mai bine fără Adrian Năstase în pușcărie. (O concluzie de care mă tem: să nu mai știu cine este „înăuntru” și cine „afară”.)
Conștient fiind că senzația de criză este accentuată de mass-media am încercat să opresc acest tip de amenințare a liniștii personale, închizând televizorul pentru câteva zile. M-a readus însă la realitatea politică contactul cu unele instituții, care au preluat și transmit și ele același tip de mesaje.
O formulă mai potrivită cred că ar fi: o țară de neuitat.
