Săraci, da proști

După experiența vizitării câtorva monumente istorice prin Occident, prinse de mult în circuitul istoric, am vizitat aproape din întâmplare Cetatea Neamțului (alături de câteva mânăstiri). A fost o surpriză plăcută să întâlnesc o asemenea reconstituire istorică în România, una ce poate concura cu modelele occidentale. Ocazie cu care mi-am amintit că trăiesc de ceva vreme într-o localitatea ce are și este situată în vecinătatea a numeroase monumente istorice, Galați, pentru care faptul de-a avea în preajmă două construcții tip cetate cu o vechime mult mai mare, Castrul roman de la Barboși și Dinogeția Garvăn (ultima aflată, e drept, în Tulcea), pare să nu prezinte importanță. Riguros vorbind, numărul vestigiilor istorice este mult mai mare, lupta pe care au dus-o, în ultimele decenii, câțiva istorici cu autoritățile locale pentru conservarea acestora scoțând la iveală un munte de indiferență comunitară.

Toate acestea se întâmplă în timp ce urechile ne țiuie de la bubuiturile pe care le scot cărămizile naționaliste izbite de piepturi patriotarde, parte a elanului politico-istoric protocronist, ce încearcă să ne convingă că orice s-ar întâmpla ar trebui să fim mulțumiți deoarece trăim în cele mai vechi ținuturi din lumea. La cât de des este invocată istoria mai că-ți vine să crezi că suntem o nație de arheologi, Schliemann fiind de fapt un sas din zona Sibiului (eventual, strămoșul lui Iohannis) care a deprins simțul istoric pe aceste meleaguri. Este doar o iluzie, abordarea proastă a istoriei servind drept marotă pentru generarea unor locuri comune, menite să ne ostoiască în mod artificial setea de sensuri ale existenței noastre comunitare.

M-a dumirit în acest sens și o întâmplare interesantă: după ce a citit poveștile lui Sadoveanu fiica mea mi-a sugerat să ne oprim la Hanul Ancuței.  Într-o zonă de shoping a acestuia am remarcat câteva imitații ale ceramicii de Cucuteni. Vânzătoarea mi-a spus, mirată, că sunt singurul client din câți a văzut ea care să recunoască această ceramică. Bănuiesc că mi-am umflat, orgolios, pieptul  în fața câtorva din membrii familiei care-mi erau prin preajmă, bucuros de imaginea pe care-o creasem, încercând în același timp să-mi ascund cumva rușinea pentru extrem de puținele cunoștințe pe care le aveam despre această cultură, în condițiile în care profesorul meu de preistorie a fost printre cei mai pasionați pe care i-am întâlnit. Dincolo de jena personală, trăită până acum în intimitate, m-a izbit superficialitatea istorică de care dăm dovadă ca popor, semn că trăim într-o relație proastă cu propriul trecut.

Am urmărit cu interes încercarea câtorva edili regionali de-a construi o nouă zonă metropolitană. Consider că este ceva lăudabil, chiar și numai ca inițiativă. Las la o parte interesul politic legat de regionalizare. Dacă reușește să facă ceea ce constituie poate cea mai mare nereușită politică și socială contemporană a comunității, respectiv un pod peste Dunăre, înseamnă că a meritat. Numai că nu am văzut nici un proiect care să aducă istoria în prezent, adică unul care să-și propună construirea unei dimensiuni turistice a acestei zone pe baza reconstituirilor istorice.

Avem resurse, însă nu știm să le folosim. Galațiul are în cadrul Universității „Dunărea de Jos” un întreg Departament de Istorie, compus din oameni inimoși. Cele trei localități implicate în acest proiect regional, Galați, Brăila și Tulcea, au muzee de istorie cu o bună competență. Și, mai presus de toate, „materialul istoric” este la îndemână. Ce lipsește din ecuație pentru a resuscita dimensiunea istorică, adică inclusiv turistică, a acestor meleaguri? Cred că spiritul de inițiativă, manifestat prin câteva proiecte îndrăznețe. Și, mai mult decât toate, o conștiință istorică dezvoltată la nivel comunitar.

Este vorba de o zonă plină de istorie, pentru care există semne de locuire începând cu câteva secole înainte de Cristos, poate încă din preistorie. O regiune aflată la intersecția mai multor civilizații, inclusiv a celor mai importante din punct de vedere istoric: dincolo de prezența atestată a dacilor putem presupune că s-a aflat cel puțin în zona de influență a Grecilor antici veniți în Dobrogea prin secolul VII î.d. Hr. Zona este capătul terminal al unei regiuni ce a făcut parte din oicumena Greciei antice; adică o zonă smulsă din lumea barbară. Este dovedită din plin prezența romană, continuată apoi de cea bizantină; este posibil ca și creștinismul să se fi manifestat chiar de la începuturile sale pe aceste meleaguri. Perioada medievală înregistrează și ea numeroase atestări, iar intrarea în modernitate s-a făcut poate cumva mai devreme aici decât în alte regiuni ale țării (exceptând Transilvania și Bucovina). Prezența numeroaselor comunități de alte etnii sau relegii (greci, evrei etc.) și modul în care au reușit să conviețuiască[1] poate constituie din perspectivă contemporană un exemplu de bune practici.

În Noapte muzeelor m-am supus presiunilor mondene și am vizitat câteva obiective istorice ale Galațiului. Raportat la puținul pe care-l știu despre istoria acestei regiuni muzeele mi s-au părut de-o sărăcie tristă și de neînțeles. Un fost coleg de facultate, care lucrează la unul din muzee, m-a lăsat în câteva minute să înțeleg dificultățile prin care trec în a efortul lor de-a pune în valoare toate vestigiile. În rezumat, putem vorbi de-o cecitate a autorităților față de importanța acestei dimensiuni a comunității.

Chiar dacă nu ține neapărat de-o abordare deontologică din punctul de vedere al istoricilor, reconstrucția câtorva din aceste monumente istorice cred că ar ajuta locuitorii acestor meleaguri să se dumirească asupra propriului destin comunitar, putând totodată deschide posibilitatea unor servicii turistice atractive. Altfel spus, vânzarea istoriei poate ține loc într-o anumită măsură inventivității productive, mai ales dac-o asezonăm cu câteva mituri readuse la cunoștința prezentului. Că nu știm să producem aproape că înțeleg; pentru asta este nevoie de-o bună inserare în modul de-a fi contemporan. Având în vedere însă sărăcia în care ne zbatem îmi este greu să pricep de ce nu știm să vindem ceea ce alții au creat pentru noi: semnele istoriei. Mai mult decât atât, în deriva identitară pe care-o trăim dramatic în raport cu Occidentul faptul că am fost inserați de la început în istoria și civilizațiile acestuia, ba chiar înaintea altor state occidentale, ne-ar putea fi de folos dacă am reuși să accedem la semnificația fiecăreia din aceste etape istorice, integrând-o în istoria comunitară și națională. Sigur nu ne-ar șterge deficitul de semnificație raportat la ceea ce reușesc să facă. Însă ne-ar aduce mai aproape de ei, poate chiar în vecinătate, raportat la ceea ce a fost. Poate că o bună raportare la propria istorie ar putea să conducă la o mai bună adecvare a noastră la prezent.



[1] Ceea ce nu exclude și unele conflicte dintre acestea.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site