În dimineața asta am observat copii de clase primare trăgând ghiozdanele către școală. Îi văd în fiecare dimineață; însă astăzi i-am privit dintr-o dată altfel. Nu este decât ora 7. Copilul meu învață după amiaza, fiind înnebunit și el de acest program aiuritor. În contextul unei teme de dezbatere publică actuală îmi vine în minte o concluzie: copiii noștri nu au suficiente școli în timp ce parlamentarii se înghesuie de ani de zile „să-și tragă” bani din buget pentru câte o biserică.[1]
Căutând sumar câteva informații legate de raportul dintre numărul școlilor și cel al bisericilor găsesc un articol cu titlul 18300 biserici, 4700 scoli generale, 425 spitale pe blogul lui Adrian Arvunescu, ce cuprinde câteva analize în acest sens. Nu am timp să verific cifrele, însă problema este reală chiar dacă cifrele ar fi inexacte. Părem a fi mai preocupați de viața de apoi decât de viitorul acestei nații. Altfel spus, nu ne pasionează investițiile comune în propriul viitor. Ele rămân la inițiativa individuală. Suntem liberi (adică obligați) fiecare dintre noi să ne descurcăm așa cum putem cu educația copiilor noștri, cu sănătatea proprie și cu multe alte servicii pe care se presupune că statul ni le asigură.
Utilizăm conceptul stat social cu o mult prea mare ușurință atunci când ne referim la România. Deși sunt un aprig critic al președintelui Traian Băsescu pentru dorința sa manifestă de a desființa statul social, sunt nevoit să remarc că gestul era mai curând unul de constatare decât de instaurarea a unui nou model social. Motiv pentru care sunt nevoit să constat că România nu este un stat social; cel puțin nu încă. Câteva argumente pentru această constatare:
Sănătatea nu este pentru toți, în mod egal. Altfel spus, în România putem vorbi îndreptățit de accesul inegal la serviciile medicale. Dincolo de dorințe, nostalgii și ideologie rămâne faptul că fiecare dintre noi suntem nevoiți să plătim diverse „servicii” în momentul în care ajungem pacienți. Suplimentar, deseori sistemul nostru sanitar este incapabil să ne acorde servicii la nivelul contemporan al științei medicale, de care depinde câteodată viața noastră. Nivelul plăților directe pe care suntem nevoiți să le achităm în calitate de pacienți este variabil, depinzând în bună măsură de hazard; contează perioada din an sau lună când ajungi la spital, spitalul la care ajungi, medicii și asistentele de care ai parte etc. Legătura dintre necesitatea de a plăti ca pacient și posibilitățile financiare poprii este una care dezvăluie inegalitatea accesului la serviciile medicale. Nu voi intra într-o analiză de profunzime a problemelor sistemului sanitar românesc; am făcut-o deja în altă parte. Vreau doar să constatat că nu există în societatea românească nici măcar amintirea unei perioade de egalitate a accesului la serviciile de sănătate. Nostalgiile comuniste nu ne ajută în acest sens: și în acea perioadă accesul la servicii de calitate (mă refer la calitatea de care era capabil sistemul; adică una inferioară cunoștințelor medicale comune acelor timpuri) era tot inegal, mediat de plățile informale, de procurarea unor medicamente care nu se găseau etc. Chiar dacă, poate, situația nu era la fel de acută ca acum, problema inegalității accesului la serviciile medicale exista și atunci.
Accesul la educație nu este egal. Este suficient să observăm ce presupune educarea unui copil la un standard acceptabil de calitate: costurile cu meditațiile și toate plățile adiționale. Nu este cazul să intru într-o analiză detaliată a sistemului de învățământ; reiau în acest sens trimiterea la articolul lui Mihai Maci din contributors.ro: Cum produce școala românească tâmpiți, la care subscriu. Acest articol dezvăluie sensul maxim al calității care ne este accesibil prin toate aceste eforturi. Altfel spus, el arată că nu suntem capabili să gândim un sistem de învățământ care să corespundă, simultan, interesului social și celui individual.
Accesul la justiție este inegal. Costul avocaților este suficient pentru a susține o astfel de afirmație. Dacă includem diferitele tipuri de influențe pe care le aduce cu sine diferența de avere (inclusiv întregul sistem de corupție) atunci inegalitatea devine cu atât mai evidentă.
Accesul egal la Biserică (sau biserici) nu este suficient pentru a vorbi de stat social; poate nici acesta nu este egal în totalitate, dacă ne gândim la taxele aferente diferitelor ceremoniale religioase cu care familia este datoare conform „normelor” în domeniu.
Suntem, astfel, prostiți prin intermediul Constituției, spunându-ni-se că trăim într-un stat social. Legile noastre tind să aibă mai curând un caracter ideologic, selectând în mod cvasi-aleatoriu victime și beneficiari. Avem drepturi pe care nu le putem poseda, obligații pe care doar unii dintre noi ajung să le onoreze, instituții care nu reușesc să-și atingă scopurile, norme legale făcute de oameni aleși aleatoriu, alegători nepregătiți pentru această responsabilitate, cetățenii care nu-și apără suficient drepturile coexistând cu politicienii preocupați doar de propriile interese.
Mă reîntorc la tema inițială, care furnizează un exemplu de alunecare de la servirea intereselor mundane ale societății către altceva: de unde provine această preocupare pentru clădiri ce mediază relația lumea de dincolo, devenită pe neobservate strategie națională? Pot doar să emit câteva ipoteze.
Majoritatea alegătorilor, pe care se bazează partidele politice, este mai aproape de lumea de dincolo. Este vorba de cei trecuți de-o anumită vârstă, deveniți subiecții manipulării prin intermediul amplelor dezbateri despre pensii, ajutoare și biserici. Probabil că sociologii indică drept componentă esențială a profilului acestor alegători preocuparea pentru lumea de dincolo, stabilind astfel direcția promisiunilor și realizărilor oamenilor politici. Deoarece moartea, cu tot cortegiul de manifestări sociale, este mult mai vizibilă decât alte componente ale vieții în comun, ea atrage o formă de solidarizare în jurul instituției care organizează evenimentele prilejuite de venirea ei: Biserica. Boala este un eveniment individual, marcată de lupta individului cu propria-i suferință; în el, eventual, este implicată și familia. Ceilalți preferă să nu observe prea mult zbuciumul pe tema acestui moment. Lupta cu sistemul pentru asigurarea propriei supraviețuiri se cantonează în zona disputelor individuale. Ea este însoțită de un grad ridicat de depersonalizare: „L-au dus la spital!”, „L-au operat!”, „I-au găsit…”, „I-au spus că nu mai are mult de trăi!”… Persoana dispare, absorbită în impersonalitatea instituțiilor și înscrisă deja pe un traseu ce pare stabilit de Soartă. Întregul ansamblu de comportamente este opac la lupta solidară pentru servicii mai bune, pentru un al sistem de sănătate, pentru mai mult respect, pentru o viață mai lungă și mai bună… . Resemnarea în fața Destinului depășește orice posibilitate de inițiativă. Odată devenit pacient, vârstnicul pare să se înscrie iremediabil pe „drumul dinspre doctor spre popă”. Ceva din această realitate străbate în folclor, arătând forme ale legăturii dintre Spital și Biserică: „tratamentul cu zeamă de clopot”, „…tu-i omori și io îi îngrop!” s.a. În tot acest ansamblu de comportamente moartea survine ca o izbăvire. Formula „A murit, săracul. Dumnezeu să-l ierte!” instituie modalitatea de despărțire de cel decedat, absolvirea de culpa lăsării lui fără ajutor, declanșând totodată cortegiul de manifestări specifice prin care familia trebuie să-și facă datoria. Din acel moment fostul cetățean[2] intră cumva în posesiunea Bisericii, urmând să vadă dacă măcar „promisiunile ei electorale” urmează a se îndeplini. Făgăduințele pentru lumea de dincolo constituie izvorul razei de speranță ce ne însoțește moartea. Într-o anumită dimensiune a lor, ele seamănă cu cele electorale, promițând ceva în viitor în schimbul alegerii (și costurilor) prezente. Acest tip de „înrudire” ar putea explica multiplele afinități dintre politică și Biserică, în comun reușind să instituie controlul total asupra existenței și Destinului cetățeanului. Motiv pentru care se simt datoare să se sprijine reciproc, construcția noilor biserici și slăvirea noilor conducători fiind componente esențiale în acest angrenaj al puterii.
[1] Nu aș fi vrut să intru în disputa publică actuală pe această temă, însă analiza românismului, a modului nostru de-a fi, m-a adus aici. O astfel de reținere dezvăluie cu prisosință faptul că sunt român, că aparțin modului de-a fi pe care-l critic (nu este singurul loc de coincidență; ba chiar unul din multele locuri în care mă identific cu această mentalitate).
[2] Uneori și „actualul cetățean”, dacă ne gândim că deseori ei rămân timp de ani buni alegători docili, care servesc interesele partidului din lumea de dincolo.
(Foto preluată de pe: http://www.allmusic.com/album/greetings-from-the-welfare-state-mw0000254618)
