Trăim bine, chiar dacă noi nu simțim asta

Discursul președintelui despre starea economiei românești mi-a lăsat un gust amar. Un președinte care încearcă să-și convingă poporul că trăiește mult mai bine decât își dă seama cade într-o zonă de manipulare prin statistică, cunoscută românilor de decenii.

Rata șomajului, domnule Președinte, nu este 6,7%! Aceasta este abia rata șomajului înregistrat; ceea ce nu este totuna. Pentru cunoștințele dvs., rata șomajului înregistrat ia în considerare doar românii care s-au prezentat la oficiile AJOFM-urilor din țară pentru a se înregistra ca șomeri. Doar două categorii de șomeri se grăbesc să se înregistreze: șomerii indemnizați și beneficiarii de ajutoare sociale (Legea 416/2001). Primii sunt interesați de primirea indemnizației de șomaj iar ultimii mai curând de statutul de asigurați ai sistemului de asigurări sociale de sănătate. Procentul șomerilor neindemnizați nu este unul foarte mare în totalul celor înregistrați.

Dincolo de aceste date se ascunde realitatea crudă a unor oameni care nu au de lucru și nici nu au încredere în eficiența instituțiilor statului în a-i sprijini pentru a găsi un loc de muncă. Motiv pentru care nu se înregistrează, rata reală a șomajului fiind de fapt necunoscută. Pentru a vă convinge, domnule Președinte, vă rog să prezentați evoluția locurilor de muncă din ultimii ani! Vă recomand să nu numărați contractele individuale de muncă, ci numărul de persoane care lucrează efectiv! Veți constata că nu există o corelație nici măcar între evoluția ratei șomajului înregistrat (pe care dvs. o prezentați drept rata șomajului) și numărul persoanelor angajate! În mod normal, orice fluctuație a ratei șomajului ar trebui să fie însoțită de o fluctuație în sens invers a numărului de lucrători (prezumând constant numărul persoanelor active). Trei situații explică această necorelare: șomajul neînregistrat, el fiind o zonă în care se regăsesc nereușitele pieții muncii și eșecurile instituțiilor de a ajuta aceste persoane, alte forme de ocupare și munca la negru.

Încercați să explicați, domnule Președinte, diferența dintre populația activă, care este de cca. 10 milioane, și numărul persoanelor angajate! Veți găsi peste 3 milioane de oameni care nu sunt angajați, dar care apar ca persoane ocupate; majoritatea nu este asigurată la sistemele sociale! Cca. 2 milioane sunt agricultori, cei mai mulți fiind ocupați în agricultura de subzistență. Procentul populației active din totalul populației apte de muncă este iarăși unul problematic (avem cca. 6,7 milioane inactivi). Rata șomajului în rândul tinerilor este, totuși, la un nivel comparabil cu cel al statelor U.E. aflate în criză: cca. 21%. Ea este mai apropiată de realitate șomajului deoarece tinerii se înregistrează ca șomeri, din diferite motive. Veți vedea că situația nu este atât de roză pe cât doriți să pară!

Mai mult decât atât, această „reușită a strategiilor pe piața muncii”, respectiv faptul că la ora actuală nu ne aflăm într-o criză socială severă, este datorată inițiativei cetățenilor care au plecat în căutarea unui loc de muncă pe alte meleaguri. Altfel spus, riscăm să pontăm migrația ca o reușită a politicului din ultimii 10 ani; ceea ce nu este cazul.

Stăm mult mai bine decât Spania și Italia, spre exemplu, în ceea ce privește rata șomajului doar pe hârtie. Pe fond s-ar putea să stăm mult mai rău decât ele și din această privință. În acest sens trebuie să luăm în considerare următoarele argumente:

–          Cetățenii din Italia și Spania au un nivel mai mare de încredere în instituțiile statului (deoarece acestea sunt mult mai eficiente pe piața muncii) și se înscriu în mod oficial ca șomeri. Din această perspectivă când ne lăudăm cu o rată a șomajului mică invocăm de fapt nereușita statului.[1]

–          Indemnizația de șomaj în Spania se acordă timp de până la 24 de luni, în timp ce în România durata maximă este de 12 luni; există în mod evident și o semnificativă diferență în ceea ce privește cuantumul indemnizației de șomaj din cele două state și cuantum acesteia în România.[2]

–          O bună parte din șomerii noștri se află în Spania și Italia, unii regăsindu-se de fapt în rata șomajului lor.[3]

Principalele intervenții în sprijinul șomerilor (inclusiv a celor care nu sunt înregistrați) aparțin organizațiilor private, care au cheltuit banii lor și ai salariaților în activități desfășurate în cadrul proiectelor, așteptând acum disperați rambursarea sumelor. Odată cu aceste organizații își așteaptă subvențiile din aceste proiecte și un procent semnificativ de șomeri, acestea fiind deseori singurele lor surse de venit.

Povestea cu deficitul arată bine doar pe hârtie. Lupta împotriva deficitului bugetar ne-a dus în situația în care suntem. Trei guverne consecutive (Boc, Ungureanu și acum Ponta) au preferat să nu absoarbă bani europeni numai să nu mărească deficitul. În loc să se împrumute masiv pe termen scurt pentru a susține absorbția, s-au întors împotriva beneficiarilor, împrumutându-se mascat de la ei. La ora actuală, prin intermediul proiectelor pe fonduri europene, respectiv a cererilor de rambursare neplătite, Guvernul „s-a împrumutat” de la beneficiarii acestora, organizații private, de câteva miliarde de euro, ducându-i spre faliment. Ca și cum n-ar fi de ajuns, tot Guvernul aruncă prin intermediul ANAF-ului cu penalități pentru obligațiile neplătite (tot din cauza lui) asupra acestor beneficiari. Banii acestor organizații/oameni nu au fost luați în considerare la analiza deficitului, uitându-se să se contabilizeze datoria către ei.

Austeritatea bugetară nu se asortează cu creșterea numărului locurilor de muncă. O constată acum statele Uniunii Europene aflate într-o adevărată criză socială datorită șomajului. Pentru a lupta împotriva lipsei locurilor de muncă aceste state asumă deficite bugetare, crescând procentul investițiilor publice. Și statul român investește, dar nu în crearea locurilor de muncă, ci în sporirea afacerilor private pe seama statului. Apoi camuflează deficitul de locuri de muncă prin intermediul ratei șomajului, prezentând partea drept întreg.

Cred că soarta economică a unei națiuni nu se judecă în termeni de deficite și de datorie externă,[4] ci în funcție de bunăstarea populației. Dacă balanța bugetară este echilibrată cu prețul sacrificării dezvoltării economice și bunăstării viitoare atunci este o strategie greșită. Pentru a-i face pe plac doamnei Merkel ar trebui să fim mai întâi convinși că ne îndreptăm spre nivelul de trai al cetățenilor pe care domnia sa îi guvernează. Deocamdată însă suntem doar victimele micimii conducătorilor noștri.



[1] De altfel ușor de explicat în condițiile în care vorbim de un președinte care a militat pentru desființarea statului social.

[2] Paradoxal este că aceste diferențe s-au menținut chiar în condițiile în care bugetul șomajului a fost excedentar. Altfel spus, mai mulți ani consecutivi lucrătorii au plătit mai mult decât a cheltuit AJOFM-ul. În orice stat așezat acest excedent s-ar fi regăsit în anii următori, mai ales că este, în principiu, un fond administrat în comun cu partenerii sociali. Evident că la noi toate aceste excedente au acoperit găurile la bugetul de stat. Își amintește cineva de proteste ale partenerilor sociali pe această temă?

[3] În timp ce alții au dispărut din toate statisticile, încercând prin eforturile proprii să-și găsească un loc de muncă în aceste țări, temându-se să se întoarcă în România. În statisticile cui ar trebui de fapt să apară ei?

[4] De altfel, unii dintre noi au apucat vremurile de sărăcie datorate eforturilor de-a rambursare datoria externă.

(Imagine prelută de pe http://www.rrapl.ro/formare-profesionala-in-comune/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site