Experiența are sensul bucuriilor și amărăciunilor pe care le provoacă de-a lungul timpului descoperirea propriei persoane. Ea are gustul surprinderii în fața modurilor în care reacționezi în contexte diferite, făcând vizibil faptul că esența propriei persoane este un traseu (existența) și nu un dat.
Multe din reacțiile noastre de moment suportă ulterior mari conceptualizări teoretice, în încercarea de a păstra coerența imaginii de sine. Problema e că ele s-ar putea să fie simple reacții, uneori determinate de presiunea forțelor situaționale, față de care noi nu avem nici vină nici merite; însă presiunea moralizatoare a societății ne forțează de fiecare dată să le încadrăm în sistemul care vrem să credem că suntem.
Sunt partial de acord: o data cu Celalalt se pune problema definirii a ceea ce sunt Eu, caci a defini inseamna, pe undeva, a delimita. Iar simtul delimitarii, al separarii fata de celalalt, este unul spontan (desi, potrivit anumitor teorii, la nastere, puiul de om nu are acest simt al separarii, campul sau de constiinta, oricat ar fi de incipient, incluzand persoanele si obiectele din proximitate: mama, culcusul etc; prin urmare, puiul trebuie sa invete sa se separe; oricum, teoriile astea tin de psihologie, nu de teoria existentei – dar asta nu inseamna ca nu sunt relevante).
E trist, oricum, acel Eu care nu a cunoscut altceva in existenta sa decat avatarul definirii prin raportare la Celalat (cel putin din punct de vedere psihologic, intrucat cred ca existential vorbind, nici nu se pune problema separarii lui Eu de Celalalt).