Există două concepte ce necesită clarificare în analiza conștiinței:
1. Diferența dintre conștiință, conceptul generic ce înglobează întreaga problematică, și conștiență,[1] aceasta din urmă având în vederea faptul de a fi conștient de aspecte ale lumii, cunoscut și ca stare de trezie. Suntem conștienți sau avem diferite grade de conștiență, somnul fiind limita conștienței, înțeles și ca stare de alterare a conștiinței (observăm referirea la ambele concepte) sau ca o stare de normalitate, de trecere de la stare de conștiență la o altă stare.
2. Diferența dintre diferitele stări de conștiință, care rostește într-un mod diferit (și mai analitic) modalitățile de dispunere a acesteia. Se vorbește în acest sens de stări de alterare a conștiinței. În acest caz este greu de spus dacă somnul constituie o stare de alterare a conștiinței în sens tare, fiind posibil ca el să reprezinte un moment esențial al ei;[2] din acest punct de vedere cred că este mai recomandat să vorbim de stări de alterare ale conștienței.
Avem două modalități simultane de a fi conștient: faptul de a fi conștient de ceva anume, pe care l-am descris ca fiind starea de conștiență, adică a avea ceva în centrul atenției, într-un plan superficial și drept orientarea conștiinței către … (faptul-de-a-intenționa; intenționalitatea) într-un plan profund, și faptul de conștientiza existența lumii, pe care l-am prezentat sub forma tezei de realitate a lumii. Cele două modalități funcționează în moduri diferite; în sens tare faptul de fi conștient obișnuim să-l situăm în zona atenției, cu toate elementele pe care le-am prezentat până acum: a avea ceva în centrul atenției, raportarea la celelalte domenii ale conștiinței etc. Suplimentar, el este caracterizat de o anumită raportare la temporalitate, în funcție de care se ordonează, având drept caracteristică principală succesiunea temelor (vizărilor), înșiruirea una după alta. Esențială este în acest caz modalitatea în care ne sunt prezente gândurile legate de ceea ce avem în atenție, respectiv în mod succesiv, succesiunea fiind, cred, legată de modul de a fi al limbajului: cum limbajul nu se poate desfășura decât într-o succesiune a semnelor și a sensurilor, gândirea (care în forma ei comunicativă se desfășoară indiscutabil prin intermediul limbajului) este ținută să respecte aceeași succesiune, șirul prezentării ideilor fiind ținut să urmărească desfășurarea limbajului.
În același timp însă cred că putem vorbi de un mod al conștiinței ce excede această succesiune, în cadrul căruia conținuturile mentale sunt date cumva dintr-o dată, fără rest; această situație am redat-o până acum prin teza de realitate a lumii, pe fondul căreia este posibilă orice percepție și orice gând. Cum gândirea comunicativă are la bază medierea limbajului, fiind nevoită să-i preia din condiționări, conștiința integrativă[3] este posibil să se desfășoare pe fondul mentalese. De notat că fără „sentimentul”[4] lumii ca întreg nu ar fi posibilă nici conștiența, adică forma „vizibilă” în mod cotidian a conștiinței. Adică prezentările particulare și succesive pe care le desfășoară conștiența sunt posibile doar pe fondul unei forme de raportare la lume ca întreg, ce devine vizibilă uneori prin intermediul registrului afectiv.
Prin intermediul conștiinței integrative fixăm un contur al lumii, care este însă continuu completat cu conținuturi ce vin din sfera conștienței. Totodată, dinspre conștiința integrativă ne vin tendințele metafizice, dorința de a crea totalități și, din păcate, totalitarisme.
[1] Termenul este preluat din medicină. Îl consider deosebit de relevant pentru o analiză de finețe, el sprijinind în mod semnificativ efortul de înțelegere a conștiinței. Câteva informații tehnice despre conștiență pot fi găsite aici.
[2] Teoria corelatelor neuronale ale conștiinței, prin necesitatea unei perioade de refacere a neuronilor, deschide posibilitatea acestei intepretări.
[3] Am utilizat inițial termenul gândire integrativă, însă identificarea registrului afectiv ca posibil mediu de expresie a acesteia a ridicat problema unei ambiguități ce s-ar putea ivi pe fondul mentalității clasice care separă radical gândirea-prin-limbaj de dimensiunea afectivă De aceea am recurs la conceptul conștiință integrativă, ce cuprinde însă și gândirea integrativă, care s-ar desfășura în alte modalități decât gândirea comunicativă, dar de care nu putem lua cunoștință (în modalitatea discursivă) decât prin intermediul gândirii comunicative. Recurg la acest termen doar temporar pentru a defini una din caracteristicile fundamentale ale conștiinței, respectiv faptul-de-a-fi-integrativă, tendința ei către unitate (pe care „o proiectează în afară”, făcând parte din structura intenționalității). În sens tare formula conștiință integrativă este tautologică.
[4] Sentimentul dă seama aici de una din modalitățile de conștientizare a realității lumii, care stă la baza tezei de realitate a lumii; în felul acesta afectivitatea este posibil să medieze o legătură esențială cu mentalese. Ideea fenomenologilor (evidentă în special la Heidegger) conform căreia orice raportare la lume se desfășoară pe un fond afectiv capătă aici o altă turnură, registrul afectiv dând seama de o legătură esențială, dincolo de limbajul comunicativ și paralel cu el, cu mentalese, deci cu un mod de prezentare a lumii în întregul ei. Astfel, ground-ul oricărei experiențe îl constituie acest mod fundamental de-a fi al conștiinței, care a căpătat în istoria gândirii diferite chipuri: suflet, inconștient etc.
(Imagine preluată de pe http://www.kurzweilai.net/where-is-self-awareness-located-in-the-brain)
