„Mintea emoțională” poate reacționa și la imagini pe care nu le conștientizăm, la lucruri care sunt insesizabile pentru atenție dar decelabile pentru monitorizarea pe care afectivitatea o exercită continuu (aparent în paralele cu atenția rațională) asupra tuturor simțurilor noastre.[1] Mintea emoțională reacționează în special la paternuri senzoriale, asociindu-le emoții corespunzătoare. În felul acesta „știm” ceva chiar înainte de ne conștientiza propria certitudine, această formă de cunoaștere[2] putând fi evidențiată în hotărârile pe care le luăm sau în acțiunile pe care le întreprindem, încercând să le justificăm ulterior în calitate de decizii. Putem astfel spune că avem două categorii de reglatori ai comportamentului nostru: unii raționali și alții emoționali.[3]
Emoțiile intervin în mod definitoriu în orientarea atenției. Cele mai vizibile sunt emoțiile cu intensitate foarte mare, aparținând celor două categorii generice: plăcute și neplăcute. Ambele categorii afective sunt importante din perspectiva evoluției, chiar dacă acțiunea lor este diferită: emoțiile plăcute dau mai curând orientări de profunzime, intervenind în conturarea proiectelor, în timp ce emoțiile negative sunt mai mult implicate în ciclul scurt al orientării atenției, intervenind în stabilirea strategiilor de salvare. Diferențele menționate au un caracter general, fiind întâlnite și intervenții ale emoțiilor plăcute în orientarea atenției pe termen scurt și ale emoțiilor neplăcute în modularea proiectelor. Civilizația încearcă să utilizeze cele două categorii în stabilirea diferiților vectori educaționali.[4]
[1] Este una din explicațiile capacității de a lectura comportamentul nonverbal. Postulatul existenței unei minți emoționale (chiar dacă nu-l luăm în sensul lui tare) lansează posibilitatea unei teorii coerente a comportamentului nonverbal.
[2] Care este în final o formă de organizare și clasificare a informației în funcție de „valorile” care orientează mintea emoțională.
[3] Intuiția mea se orientează către necesitatea eliminării acestei dihotomii și trecerea la o altă paradigmă de cercetare a conștiinței.
[4] A se vedea spre exemplu teama de moarte sau de boală ca emoție neplăcută la care se recurge în modelarea comportamentului pe termen lung.
acum, cand imi vorbiti despre o cunoastere emotionala, ne apropiem de un punct comun, vorbiti pe placul meu. O sa citesc cartea pe care mi-ati recomandat-o si o sa va mai adresez nelamuririrle mele.Pe mine inca ma roade o intrebare: doi oameni crescuti in aceiasi CULTURA, in aceiasi perioada de timp, vor putea avea intr-un moment dat aceiasi intentionalitate? Ne vom uita doi oameni la acelasi tablou abstact si vom intelege acelasi lucru?
Pentru o clarificare a discuției voi expune mai întâi începutul ei:
Întrebarea era următoarea (sintetizez):
Nu stiu daca stiti reclama de la televizor de la Snikers. Cea in care se spune ca nu esti tu atunci cand ti-e foame. Se poate face o analiza a acestei reclame din perspectiva intentioanlitatii? Setea, foamea, saptamana chiaora ne fac sa ne schimbam unghiul din care privim lumea? La fel ca in Tom si Jery, unde o banala matura devine un piept de pui suculent atunci cand lui Tom ii este foame, la fel ne schimbam si noi cand nu mai suntem noi? Si mai ales vreau sa va intreb : este intentionalitatea subiectiva sau putem vorbi de o intentionalitate obiectiva? Kant a pus accentul pe om, dar pana la urma datorita aperceptiei si formelor sensibilitaii, intelectului si ratiunii, reiesea ca oamenii gandesc la fel. Este intentionalitatea doar a noastra?
Răspunsul pe care l-am încercat atunci:
Iti recomand sa citesti una din cartile lui Antonio Damasio, pe tema emoțiilor.
Întrebarea ta se situează undeva pe zona intenționalității emoțiilor sau, mai bine spus, contribuției emoțiilor la geneza intenționalității (de fapt intenționalităților).
O altfe de abordare ar fi coerentă cu perspectiva evoluționistă, evoluția emoțiilor dând seama de o evoluție (și de omniprezența) intenționalității.
Dacă vorbim de mai multe forme ale intenționalității (putem încerca, spre exemplu, o gradualizare a acestora) atunci trebuie să cădem iarăși în vechea paradigmă, natura vs. cultura, însă reinterpretată, ele acționând deseori cumva cumulativ în cazul intenționalității.
Dacă admitem două surse ale intenționalității (natura și cultura) atunci devine dificil, dacă nu chiar imposibil, să vorbim de intenționalitate în termenii subiectiv-obiectiv datorită atât intervenției culturii (să spunem societatea care ne influențează semnificativ) cât și a naturii (transcedentalul pe care-l constituie propria natură). Evident, o astfel de abordare ne duce undeva în zona constatării că problema subiectivității este de fapt pusă într-un mod nepotrivită, adică în vecinătatea contestării existenței subiectului (a eu-lui). Însă odată ajunși aici constatăm că tocmai am lucrat la fundamentarea intersubiectivității….
Și discuțiile pot continua.
Acum, problema indentității perspectivei asupra lumii (cum ar putea suna una din definițiile intenționalității), sau măcar asemănării ei, are teoretic un câmp experimental: gemenii univitelini. Generic vorbind, în cazul acestora observăm cel puțin asemnări de perspective, dacă nu chiar identități. Asta ar justifica cumva teoria celor două mari influența în nașterea intenționalității (sau a intenționalităților): natura și cultura.
(Recunosc că este vorba de o abordare reducționistă. Însă încerc raportarea dezbaterii la teme consacrate în istoria gândirii.)