O cale importantă de lecturare a emoțiilor (proprii sau ale altora) o constituie manifestările corporale. Exprimarea lor (având drept corespondent capacitatea de-a fi înțelese de alții) poate să țină de selectarea evolutivă a celor cu competențe de exprimare, având în vedere faptul că este vorba de un canal de comunicare ce deschide posibilitatea constituirii și menținerii grupurilor sociale.[1]
Emoțiile par a contribui în mod esențial la nașterea valorilor, fiecare valoare (în conștiința unei persoane) existând pe baza unei semnificative susțineri afective. Dacă valorile se înscriu în universul de semnificații afective, fiind în mod simultan puncte de orientare ale acestora și expresiile esențiale ale interacțiunii lor cu cunoașterea, atunci vechea paradigmă a dialecticii rațiune-afectivitate trebuie abandonată în favoarea uneia mai integratoare.
Emoțiile pot constituie a doua cale de decantare a experiențelor trecute, turnându-le semnificația în afecte.
[1] La limită, putem presupune că „ursuzii” și persoanele „încuiate emoțional” (inclusiv cele alextimice – incapabile să-și rostească emoțiile) pe termen lung este posibil să se situeze în categoria perdanților datorită izolării lor, adică datorită temerii pe care o stârnește în ceilalți incapacitatea de a-i descifra (imposibilitatea cunoașterii generează neliniște). Cei cu aptitudini deosebite dezvoltate în mod compensator (agresivitatea care a născut buni războinici, inteligența pe fondul solitudinii etc.) necesare în momente speciale este posibil să fi fost salvați tocmai de utilitatea lor socială, constituind o excepție de la regulă. De altfel, orice selecție socială se face în funcție de anumite criterii de utilitate care pot fi conjuncturale (preferința pentru persoane grase în cazul iernilor lungi, pentru agresivi în caz de război etc.)
