Cele câteva comentarii la articolul „Despre etatizarea sufletului” mi-au adus aminte importanța temei. Motiv pentru care voi continua, cel puțin din când în când (așa cum îi șade bine gândirii, adică să fie sincopală), pe această temă. Cum scriu în primul rând pentru a-mi clarifica ideile pe această temă ,sunt nevoit să-mi amintesc ce am gândit anterior despre suflet. De aceea, în cadrul acestei preocupări voi relua câteva din ideile scrise anterior, recurgând (recunosc, într-un mod ce trădează lipsa de eleganță) și la auto-citare. Nu mi-am propus să scriu un tratat despre suflet, să-l prind în chingi teoretice, ratându-i esența prin chiar demersul de teoretizare. Cred că sufletul este una din realitățile la care putem accede doar pe calea fragmentului sau prin intermediul artei.
Încercând să aflu ce scrie pe Internet despre suflet, am descoperit în limba română un site cu acest nume (Despre suflet) care, surpriză, conține doar elemente de psihologie, punând în pagină un gen de anatomie a psihicului cu pretenția de a vorbi despre suflet. Semn că instituționalizarea sufletului, recurgând la alt nomina (în acest caz psihic), este în plină desfășurare.
Alt site vorbește într-o pagină despre suflet, însă realizez că tema centrală a site-ului o constituie paranormalul, din unele pagini uitându-se curioși la mine câțiva marțieni.
Cele câteva încercări mi-au oferit o idee despre diversitatea sensurilor în care este folosit termenul. O abordare riguroasă (am fost tentat să spun științifică, dar mă tem că asta constituie o formă de ratare a temei) ar presupune în acest caz existența unei metode. Nu mi-am propus o astfel de perspectivă, motiv pentru care voi continua în mod fragmentar.
Istoria conceptului cred că este sincronă cu a celui de nemurire; relația istorică dintre cele două concepte poate fi considerată una de simbioză.
A vorbi în sens tare despre suflet presupune a avea ca subiect creștinismul. În cadrul acestei religii își capătă sufletul sensul său tare. Însă creștinismul preia un concept deja distilat de filosofia greacă. Semn că în spațiul filosofiei antice ar trebui de fapt localizate căutările inițiale. Ca pentru aproape orice temă filosofică, cel mai bun început cred că-l constituie Platon și apoi Aristotel. Sensul pe care sufletul îl capătă în creștinism este conturat de Platon. Perspectiva lui Aristotel este mai curând științifică (de altfel, îl consider pe Aristotel drept întemeietorul științei).
De ce a apărut sufletul? Îmi vin în minte câteva răspunsuri:
– Sufletul constituie o formă de nemurire;
– Sufletul dă seama de un mod de-a esențializa omul;
– Dintr-o teamă de corp.
O perspectivă evoluționistă:
În termenii lui R. Dawkins sufletul constituie o memă; bănuiesc că una din memele cu cel mai mare grad de difuziune și rezistență în timp (fiind, poate, pe același loc cu mema Dumnezeu). Ea oferă o explicație satisfăcătoare privind esența noastră, asigurându-ne totodată o portiță de scăpare din brațele morții și de evadare imaginară din mizeriile existenței cotidiene.
Sufletul este simbolul căutării, al dorinţei noastre de sens. E unul din semnificanţii majori pe care l-am conturat la capătul acestor căutări. [1]
Dacă ştiinţa nu-i va găsi ʻlocul şi substanţaʼ, sufletul va rămâne, alături de Dumnezeu, unul din cei mai puternici semnificanţi ai omenirii, cel care dă însuşi sensul umanităţii.
Raţiunea – acest copil al sufletului ce vrea să-şi ucidă tatăl.[2]
Modernitatea face trecerea de la suflet la spirit. Dacă sufletul poate fi mântuit prin credinţă (cu ajutorul Divinităţii), spiritul poate fi salvat prin creaţie (cu sprijinul Istoriei). Semn că renunţarea la credinţă este o fugă a omenirii din nemurire în timp, dar o temporalitate ce frizează nemurirea prin medierea Istoriei. Atât varianta credinţei cât şi cea a ştiinţei ascund o spaimă de curgerea timpului; doar căile pe care apucă fiecare sunt diferite.[3]
[1] „Citește-mă pe mine!” Jurnal de idei, Institutul European, 2011, p. 89.
[2] Ibidem, p. 96.
[3] Ibidem, p. 132.
