În ultima oră de seminar dinaintea acestei scurte vacanțe, împreună cu câțiva studenți (cei care nu fuseseră deja „furați” de spiritul sărbătorilor) am încercat să ne dumirim care ar putea fi relația dintre minte și suflet. Bănuiesc că eram dintre cei care încearcă să înțeleagă omul dintr-o perspectivă mai largă, conștientizând că un logos despre anthropos (sensul de bază al Antropologiei) limitat la orizontul ultimilor 2000 de ani riscă să rateze o bună parte din semnificația umanului. Adică persoane din categoria celor care văd în My Octupus Theacher „un alt miracol al evoluției”, bazat pe o (altă) dovadă a faptului că nu suntem singurul tip de minte. Oameni a căror sensibilitate față de multiplele forme ale minții a fost influențată de cărțile lui Francis de Waal (Bonobo și ateul), Peter Godfrey-Smith (Celelalte minți. Caracatița și evoluția vieții inteligente) Sy Montgomeryu (În mintea unei caracatițe. O explorare surprinzătoare a miracolului conștiinței) etc., filmul lui Craig Foster fiind pentru noi o bună ilustrare a ceea ce știam deja despre caracatiță.
În principiu am căzut de acord ca fiind relevant să înțelegem sufletul, spiritul, mintea și conștiința drept rezultate ale preocupării oamenilor de a-și identifica esența (ele fiind propunerile care s-au bucurat de cel mai mare succes în spațiul cultural occidental). Cu alte cuvinte, am încercat să privim sufletul și mintea din perspectiva căutărilor care au condus la aceste formulări ale esenței umanului, convenind că la bază este același tip de orientare cognitivă, preocuparea față de cunoaștere fiind relevantă pentru înțelegerea sufletului.
Discuția despre posibila legătură dintre „descoperirea sufletului” și cunoaștere ne-a făcut să trecem, inevitabil, prin „teoria migrației sufletului” propusă de „Socrate-Platon” (o formulă prin care am putea desemna faptul că Platon îi atribuie lui Socrate…; această soluție ne ajută să punem între paranteze problema paternității ideilor). Rezumatul tradițional: soluția oferită de Socrate la problema cunoașterii (de unde ne parvine cunoașterea certă?) pare să stea în metoda sa, cunoscută drept maieutică – extragerea cunoașterii dintr-o zonă „interioară”, specifică fiecărui om, prin intermediul întrebărilor meșteșugit formulate (prin dialog). După cum vă puteți aștepta, această soluție nu constituie o lămurire definitivă deoarece ea se izbește de-o altă problemă: de unde au oamenii cunoașterea/cum a ajuns cunoașterea în ei? Rezolvarea (atribuită lui Platon) a venit prin postularea unui model ce pare să fi fost suficient de interesant pentru a influența (ulterior) creștinismul, una dintre componentele sale stând la baza sufletului. Această soluționare este bazată pe postularea unei esențe cognitive a omului (să-i spunem suflet), a unei esențe (cognitive) a realității (ideile) și locul comun de proveniență a acestora (o lume). Într-o prezentarea dinamică: sufletul a existat anterior în lumea ideilor (bănuim că este un spațiu al transcendenței), având posibilitatea unui contact direct cu ele (prin intermediul contemplației); odată ajuns în om sufletul are posibilitatea să-și reamintească ideile, acesta fiind izvorul cunoașterii certe. Întregul „circuit al sufletului” este desemnat de obicei drept metempsihoză; M. Eliade și I. P. Culianu ne atrag atenția că denumirea corectă este cea de metensomatoză.
Am folosit această lungă discuție despre relația dintre suflet și cunoaștere pentru a vă propune spre lectură un text pe care l-am publicat cu ceva timp în urmă pe această temă. El face parte din categoria încercărilor de-a înțelege religia din perspectivă evoluționistă.
Mult mai importată decât textul propriu zis este categoria de preocupări din care el face parte. Textul constituie un prilej pentru a semnaliza faptul că în spațiul cultural occidental există la ora actuală o preocupare științifică pentru clarificarea problemei religiei din perspectiva cunoașterii, numită știința cognitivă a religiei/Cognitive Science of Religion (CSR). Deși recunoașterea internațională de care s-au bucurat Mircea Eliade (în special) și Ioan Petru Culianu face parte din motivele de mândrie națională, cumva nu reușim să le continuăm eforturile, ratând încadrarea în spiritul interogativ al vremurilor noastre.
