Vă invit să ne întrebăm de ce sancțiunea maximă pe care-o poate gândi societatea pentru un individ este de regulă izolarea? Ce este atât de rău în izolare încât ea a ajuns să fie situată în imediata vecinătate a morții?[1]
La o primă impresie am putea spune că este o lipsire de libertate, adică o limitare a alegerilor individuale. Analiza în termenii gradelor de libertate s-ar putea să ne ofere rezultate satisfăcătoare.
Putem continua întrebarea: De ce pedeapsa pentru nesupunere în închisoare o constituie izolarea completă pentru o perioadă variabilă de timp? În tonul ideii anterioare, putem considera că este maxima diminuare posibilă a gradelor de libertate. Acest răspuns este satisfăcător doar în măsura în care vom considera că fiecare individ are o reprezentare adecvată a libertății, aceasta fiind cea mai importantă valoarea a sa. O astfel de abordare este însă doar rezultatul unei încercări de-a simplifica problema prin recurs la una din valorile fundamentale. Noi trebuie să punem în paranteze abordările tradiționale și să rostim întrebarea fundamentală: Ce-i lipsește omului în izolare?
Avem o bogată literatură a închisorilor pentru a identifica un posibil fir lămuritor.
Voi sugera un răspuns, coerent cu această abordare: absența fundamentală o constituie socializarea. Cu alte cuvinte, omului îi lipsește societatea, cu multiplele posibilități de conectare la ea.
Variantele de conectare la societate accesibile fiecărui individ depind de o serie de elemente cum ar fi orientarea persoanei față de societate, priza ei socială, posibilitățile obiective de integrare (cum ar fi aspectul fizic, frumusețe fiind cel mai eficient integrator social) etc.
Suferința determinată de absența societății este variabilă de la un individ la altul, ea depinzând de căile de conectare la societate a fiecărei persoane.
Pe fondul acestor interogații am căutat câteva lecturi lămuritoare, descoperind câteva idei lămuritoare la John T. Cacioppo, un cercetător preocupat de tema singurătății. Redau în continuare câteva dintre ele:[2]
- Izolarea socială trebuie abordată în două dimensiuni:
- Izolarea fizică, vizibilă în mod obiectiv;
- Izolarea percepută= SINGURĂTATEA: o persoană se poate afla într-o comunitate numeroasă însă se poate simți izolată.[3]
- Genele stimulează comportamente care cresc șansele de perpetuare. Existența socială constituie un astfel de comportament.
- Inducerea experimentală a singurătății demonstrează apariția/accentuarea tendinței de antropomorfizare.[4]
- Fiecare om are capitalului său social, determinat, la prima vedere, de o serie de variabile:
- aspectul fizic;
- gradul de satisfacție față de relațiile sociale;
- posibilitățile financiare;
- contextul social;
- tipul de socializare în care s-a născut.
- Cercetările au arătat însă că banii constituie singura variabilă care influențează singurătatea: oamenii cu bani tind să fie mai singuri.[5]
- Singurătatea este contagioasă: dacă prietenii și familia se simt singuri după o perioadă te vei simți și tu singur.
În loc de concluzii: libertatea include nevoia de ceilalți (un bun argument pentru a-i prețui). Poate acesta este adevăratul fundament al moralei.
[1] Această întrebare poate suna ciudat în urechile persoanelor integrate din plin în structurile sociale. Admit astfel că deseori sunt tentat de o formă relativă de singurătate: absența unor prezențe imediate pe fondul prezenței unor existențe deja absente; o încercare pretențioasă de indica preferința pentru tovărășia cărților, adică a unor autori a căror existență mai persistă deseori doar în plan cultural, ca semn patognomonic pentru o patologie aparte.
[2] Cacioppo, J., T.; Patrick, W. (2008). Loneliness—Human Nature and the Need for Social Connection. New York: W. W. Norton & Company.
[3] Fiica mea a confirmat – în mod neintenționat – această teorie, dându-mi exemplul unor copii de liceu care au început să plângă pentru faptul că nu au nici un prieten în clasă.
[4] Viziunile călugărilor care trăiesc în solitudine și-ar putea găsi explicația științifică prin acest mecanism de pseudo-socializare.
[5] Ipoteza importanței legăturilor sociale pentru satisfacerea unora dintre nevoile personale își găsește un punct de sprijin în această descoperire.
