Cum putem modifica raportarea noastră la noi înșine astfel încât să spulberăm falsul (deseori) sentiment de puritatea morală, de diferență în bine față de ceilalți, exercitând asupra propriei persoane și gesturilor noastre o perspectivă critică, adică introducând distanța necesară oricărei judecăți morale corecte? Un parcurs cultural specific, constituit de câteva opere relevante, ce determină un anume gen de identificare cu autorii răului și care trezește sentimentul de vină față de răul făcut și suferința morală pentru ceea ce vom face, constituie un bun început.
Identificarea propriilor slăbiciuni, ca riscuri de a face răul. În acest sens ar putea fi utile și anumite teste ce pot dezvălui câteva din problemele de caracter. În cazul profesiilor medicale lipsa pregătirii profesionale corespunzătoare constituie o importantă sursă (potențială, deseori actualizată) a răului. Diferitele raportări deficitare la uman (pornind de la indiferență) se înscriu și ele pe același traseu. Greșeala sistemului constă și în lipsa oricărei distincții/aprecieri a diferitelor nivele de pregătire profesională și a randamentelor profesionale diferite (randamentul profesional fiind rezultatul combinației dintre nivelului de pregătire profesională și dimensiunile personalității sau trăsăturile de caracter, ambele manifestate în contextul forțelor situaționale posibile în diferitele segmente ale sectorului sanitar).
Elaborarea și implementarea unui set de tactici și strategii pentru a rezista influențelor sociale nedorite; altfel spus, donarea unei dimensiuni conștiinței morale/deontologice/bioetice. Măsura presupune dezvoltarea instrumentelor conceptuale și a paternurilor de gândire necesare pentru a putea desfășura o analiză morală[1] în termeni relevanți, depășind predispozițiile egoiste. Prezumția universalității competenței morale este falsă, ea fiind introdusă mai curând pentru a asigura dreptul de a pedepsi (și, corelativ, pentru a despovăra colectivitatea de vină prin identificarea unui vinovat). Deseori capacitatea morală este mai curând o sarcină, o responsabilitate alocată a posteriori, decât o competență efectivă. Dimensiunea responsabilității este cu mult mai mare decât gradul de pregătire a cetățeanului pentru ea. Am putea spune că responsabilitatea este mai curând o acuzație decât constatarea unei existențe.
Prezentarea comportamentului propriu (diferitelor tipare comportamentale) către personal într-o manieră obiectivă, la distanță (ex. filmat); analiza în grup și autoanaliza diferitelor comportamente. Raportarea comportamentului la principii. Relevarea distanței dintre proiecția idilică asupra propriului comportament (sau auto-justificativă) și realitatea sa, sau perspectivele multiple de interpretare la care este pretabil. Dezvoltarea unui mecanism mental de auto-monitorizarea a propriului comportament. Toate aceste acțiuni fac parte dintr-o strategie de dezvăluire către sine a propriei personalități, a modalităților de acțiune în situații particulare (diferite de modalitatea în care subiectul crede că va acționa).
Categoria asistente medicale este una importantă din perspectiva ponderării excesului de autoritate ce tinde să pună stăpânire pe sistem și să caracterizeze relația cu pacienții. Aici se vede geniul social, care a știut să introducă ceva din caracteristicile iubirii materne în sistem, domeniul îngrijirii (adică formele concrete de manifestare a grijii) fiind dat în seama femeilor. Numai că această intuiție socială cunoaște presiuni de schimbare manifestate din diferite direcții, cea mai periculoasă fiind tehnicizarea, care riscă să aducă cu sine și o relativă înstrăinare a întregului personal față de pacient. Din acest motiv cred că cea mai eficientă cale de acțiune în direcția umanizării relațiilor o constituie cea exercitată pe zona nursingului.
Angajații acestor instituții ar putea să treacă periodic prin postura de pacienți, simulându-se situațiile în care aceștia se află. Este vorba de puneri în situație care pot crește gradul de empatie al personalului și pot determina forme de re-umanizare. La angajare este necesară atenția la „patologia socială” anterioară angajării, ce poate fi evidențiată prin teste specifice de Resursele umane[2].
Organismele profesionale ar trebui să-și creeze propriile standarde comportamentale și să genereze forme de supraveghere atât ale membrilor lor cât și ale sistemelor în care aceștia sunt prinși și cărora le dau naștere.
Utilă este și prezentarea unor exemple de situații în care apare disonanța cognitivă și modalitățile în care ea este rezolvată, evidențiind inclusiv efectele unei astfel de situații[3].
[1] În acest caz putem avea drept scop crearea unor competențe pentru conștiința morală.
[2] Elaborarea unor asemenea teste poate constituie unul din obiectivele unei cercetări în domeniul resurselor umane din acest sector.
[3] Exemplele la care apelează P. Zimbardo: merele putrede vs. coșul putred.
Problema in sitemul medical e ca un lant trofic. Lipsa unui loc de munca stabil ,atrag atentia tinerelor spre o astfel de cariera, ceea de asitent medical. Ceea ce nu stiu ele ,este ca nu e doar un loc de munca ci implica o etica,o morala specifica ,nu numai aspectul fizic si restul pauza. Socolile scot pe banda rulanda viitoare asitente,la angajare punctul forte e doar aspectul fizic si eventualile”cunostine”. Pornind de la acest criteriu acum avem ceea ce avem azi in spitale. De ce o asitenta dintr-un spital din UE se poarte astfel si la noi nu? raspunsul e clar…… ! Normal ca o data ce practica meseria in stilu acesta „e greu”sa se autoeduce. Aceste asistente invoca drept respuns”scuza” la comportamentul lor ca fiind : statul de vina, salarile mici , stresul etc …. scuze plauzibile . Pentru un comportament normal si moral fata de un bonlav nu exista scuze, nu esti capabil sa te porti frumos atunci schimbi profesia,nu contiuni sa te porti in continuare tot la fel de”imoral”.Vinovatate sunt: 1. scolile,ca scot astfel de oamenii pe banda rulanda 2.cel de la Resurse Umane responsabil pentru ce angajeaza 3.lipsa unui loc de munca ,care face ca oricine sa practice acesta meserie desi nu are nici in clin nici in maneca cu ea, ne facand diferenta ca lucratul cu bonlavul nu e ca la „piata”. E mult de lucrat la creeras …. mult!
Eu cred ca este mult mai simplu; o spun din experienta . Medicii si in special seful de sectie , trebuie sa nu intinda mana , sa pretinda intregului colectiv acelasi lucru , sa fie un respect si colaborarare intre medci asistente , infirmiere etc , sa se tina cont de observatiile clinice ale asistentelor ( care stau mai mult decat medicii in preajma bolnavului ) , sa nu fie acceptat niciun compromis . Pregatirea continua depinde de exigenta celor ce conduc conferinte , simpozioane , doctorate (care in cazul multor, f. multor medici , au fost acordate ca o compensare a salariilor mici) si care tolereaza afirmatii , valabilitatea unor cercetari , care starnesc rasul studentilor si rezidentilor , dar sunt trecute cu vederea .Din pacate inflatie dupa revolutie , a aparut o inflatie de confi (fonfi ) si profi(pppprofi) care reprezinta bataia de joc a studentilor , stagiariloe , asistentelor si chiar a infirmierelor.