Contururile sufletului par a fi trasate sub imboldul a două direcții: tușa intelectuală a persoanei, căpătată prin construcție, adică rod al formării, și dimensiunea afectivă, care donează energiile și idiosincraziile necesare oricărei identități.
Una din trăirile care pune în scenă contururile propriului suflet este tristețea. Tristețea este sentimentul de-a vedea sfârșitul unui proiect esențial al existenței, în care te-ai investit total, ea având un caracter oarecum conclusiv pentru o anumită dimensiune a vieții tale. Tristețea este, astfel, o formă de inhibare a existenței, de redimensionare a acesteia în cadre mult mai strâmte.
Odată ivită, tristețea dezvăluie într-un mod brutal o formă de implozie a expansiunii ce-ți susține existența cotidiană, o diminuare radicală a elanului vital. Asemenea unui balon umplut continuu cu optimism existențial pentru a avea asigurată menținerea în aer, sufletul se colabează semnificativ odată cu fiecare reducere a energiei necesare pe care o aduce cu sine tristețea. Dacă ea este profundă, determinată de afectarea uneia din dimensiunile tari ale existenței, atunci momentul capătă un caracter de eveniment, după ivirea lui lucrurile fiind în mod radical diferite. În bună măsură am tentat o descriere sumară a unui astfel de moment esențial al existenței odată cu încercarea asupra tragicului. Altfel spus, sunt convins că tristețea profundă se situează în vecinătatea tragicului, coabitând într-un mod ciudat cu el.
Chiar dacă ai văzut mai tot timpul posibilitatea evenimentului declanșator, ea debutând odată cu ivirea situației ce-i constituie contextul, nimic nu-ți reduce gradul de tristețe la apariția acestui eveniment. Deși deseori această posibilitate este accentuată în mod ciclic, ca un memento mori al oricărui raport, nu ajungi suficient de pregătit pentru a o înfrunta fără daune.
Ce rămâne la final? În primul rând finalul, cu tot dramatismul său. Adică un final, unul din marile finaluri, ce dă seama într-un mod aparte de atingerea morții, anunțându-i pe nevăzute venirea. Atunci când se instalează profund, tristețea are un caracter de moarte parțială, de stingere a unei dimensiuni a existenței. O formă de moarte situată în vecinătatea conștientizării, adică retrăită în mod obsesiv pe o durată de timp mult mai mare.
(Foto preluată după: http://thesheppardboxx.blogspot.com/2010/09/sadness.html)
