Emoțiile sociale (ex. stânjeneala, vinovăția) sunt ivite (ca posibilitate) în ordinea evoluției odată cu debutul procesului de socializare, nașterea fiecărui nou individ repetând, de fiecare dată, traseul socializării. Această formă de specializare a aparatului afectiv arată importanța intervenției lui în cadrul fiecărui proces esențial de adaptare. În felul acesta, cadrele generale specifice valorilor fundamentale ce dau seama de umanitate sunt trasate într-o primă formă în domeniul afectiv, acesta generând dimensiunea lor apriorică. Teama de oamenii lipsiți de emoții sau cu un aparat afectiv sărac este frica de a întâlni persoane care nu au orientările fundamentale pe care emoțiile le generează.
Dacă regula o constituie informarea noastră, prin intermediul emoțiilor asupra diferitelor moduri ale biologiei proprii, avem totodată și dezvoltări culturale ale unei astfel de cunoașteri, adică forme de mediere a cunoașterii de sine ce exced (incluzându-le, însă) sentimentele. Un exemplu îl constituie faptul-de-a-fi-frumoasă, care constituie o formă de interiorizare afectivă a privirii altora. Altfel spus, lumea constituie cumva un mediu de extensie pentru propriile sentimente, generând stări afective dependente de proiecte axiologice.
Principiul incluziunii, stipulând faptul că emoțiile mai complexe le includ pe cele mai simple (emoțiile simple fiind cumva primele în ordinea apariției), încearcă să ofere o explicație evoluționistă la modul de-a fi al emoțiilor, stabilind regulile de dezvoltare a acestora. Modalitatea în care au loc incluziunile indică în acest caz legăturile dintre ele.
Emoțiile sociale, poate ultimele în ordinea evoluției (cel puțin privite în calitatea lor de categorii), suportă și ele o doză semnificativă de înnăscut: „În anumite cazuri, reacțiile emoționale pot fi strict înnăscute; în altele, ele pot necesita un ajutor minim, constând în expunerea potrivită la factorii de mediu.”[1] Autorul trimite în continuare la experimentele lui Robert Hinde în domeniul fricii, acesta demonstrând că în cazul unui exemplu studiat, frica maimuțelor față de șerpi, expunerea care declanșează întregul comportament emoțional o constituie expresia mamei de frică față de șerpi.
Rolul primar al societății este cel de sprijin în vederea supraviețuirii. Constituirea primelor forme sociale este determinată de două genuri de impulsuri: frica (mă gândesc aici la supunere) și sentimentul de a fi mai puternici în grup. Altfel spus, societatea corespunde unei necesități a evoluției, forme incipiente de manifestări sociale fiind găsite la mai multe tipuri de vietăți. În această interpretare cultura constituie fie un by product, fie un ingredient necesar pentru creșterea performanței sociale (variantă spre care tind).
[1] Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, p. 48.
