Orientarea fundamentală a conștiinței noastre este către rezolvarea unor probleme, către identificarea unor soluții eficiente pentru ceea ce ar putea figura, într-o interpretare contemporană, drept sine.[1] (Dintr-o perspectivă evoluționistă cred că sinele a avut inițial un caracter mai curând implicit, pe parcurs trecându-se la sentimentul de sine pentru a se ajunge la conștiința de sine.) Esențială este străduința aceasta pentru sens, care constituie o caracteristică esențială a conștiinței; motiv pentru care putem vorbi despre o „continuă foame de sens” a conștiinței, ca fiind un element ce ține de natura acesteia.[2]
În ce condiții putem vorbi de existența unei semnificații emoționale? Care sunt reperele de orientare pentru ca o emoție să poată avea o semnificație (în funcție de ce își capătă ea sensul și cum apare semnificația ei în conștiință)? Un răspuns la aceste întrebări l-aș începe cu orientarea conștiinței în funcție de cei doi poli: plăcere – durere[3] sau, într-o reinterpretare culturală a lor, bine – rău.
[1] Sugerez astfel importanța sinelui în stabilirea orientării generale, în donarea intenționalității fundamentale. Cum sinele poate fi gândit în termenii contemporani drept un construct social, rămâne fie să descifrăm ceea ce ar putea figura drept o „istorie a sinelui”, fie să identificăm o altă instanță (să spunem inconștientă) care donează punctul de pornire al orientării fundamentale. În această din urmă variantă este posibil că travaliul cognitiv derulat timp de secole pentru identificarea unei esențe (sufletul fiind poate simbolul cel mai relevant) să dea seama tocmai de „chemarea” către o eficientă identificare a acestui punct de pornire. În alți termeni, putem consideră că există un „sentiment al sinelui” (el poate figura și drept condiția de posibilitate a oricărui sentiment) înainte de conștientizarea de sine. Cu precizarea că trebuie să recunoaștem intervenția pe care cultura o aduce ulterior, adică influența pe care conștiința de sine, cu toată problematizarea aferentă, o are asupra sentimentului de sine.
[2] Această „foame” poate fi potolită prin diferite formule (având drept scop o anumită manieră de liniștire), religia putând constitui un bun exemplu. În planul conștiinței cred că esențială este disputa dintre curiozitatea conștiinței și orientarea ei dogmatică, între aceste perspective înscriindu-se întreg spectrul existenței umane. Pentru ca această dispunere dihotomică să fie posibilă este nevoie să constatăm variațiile pe care curiozitatea le cunoaște în planul umanului, adică modalitățile diferite în care oamenii se raportează la o dogmă, pornind cu acceptarea ei cu brațele deschise (de parcă îi așteptau venirea) și sfârșind cu raportarea critică la ea.
[3] Este unul din chipurile pe care acești poli le au în abordarea lor prin prisma conștiinței. Este posibil să existe formulări mult mai reușite, care să dea seama în mod eficient de ceea ce se întâmplă la nivelul organismului înainte de „intervenția” conștiinței. Deocamdată remarcăm că putem vorbi de un sens senzitiv al lor (raportat totuși la un univers axiologic al organismului, atunci când utilizăm forma plăcere – durere, de o dimensiune morală, atunci când recurgem la formula bine – rău, de o dimensiune biologică, atunci când utilizăm formule ce sugerează orientarea către supraviețuirea și perpetuarea unui organism sau împotriva acestora, și formulele alternative pot continua.
(Imagine preluată de pe: http://drawception.com/viewgame/72aRZBSxQb/show-me-the-meaning-of-feeling-lonely/)
