(Aceste rânduri constituie o parte a comentariului la articolul Dialog între un extraterestru și o floare. De Caton Musceleanu)
Încerc să reflectez cu atenție la rândurile tale, ele constituind, simultan, o provocare socială și o invitație la meditație. Motiv pentru care voi încerca să răspund de-a lungul mai multor articole, indicând clar referirea la cele spuse de tine atunci când este cazul. Încep printr-un preambul, care răspunde mai curând observațiilor periferice, mizând pe faptul că prin clarificarea „amânuntelor”, contextul tinde să-și schimbe conturul.
Nu ducem nici-o bătălie! Doar un dialog în care trebuie să ne rezumăm la argumente, suspendându-ne credințele și dorințele de-a fi pe placul unuia sau altuia dintre grupuri. Un dialog ce stă sub semnul dorinței de-a afla; adică al întrebărilor care ne macină, la care Celălalt ar putea avea răspunsuri potrivite sau întrebări ce duc căutarea în alte direcții ale descoperirii lui „Acasă”, adică a aflării sinelui.
Personal mă reprezint doar pe mine în această dezbatere. Nu am calitatea de reprezentant al vreunei comunități/etnii/națiuni/gen etc. Sunt doar eu încercând să înțeleg. Dacă eu sunt convins de ceea ce-mi spui atunci nu pot încerca să lămuresc și pe alții. Asta presupune însă dorința de a convinge, rămânând legați de tema discuției, asumând posibilitatea ca la sfârșit amândoi să fim schimbați. În momentul în care dorim doar să avem dreptate (eventual în fața altora), să „ne-o spunem”, atunci am ratat ceea ce putea fi închegarea unui dialog ce-și propune să înțeleagă substanța unei bariere, să găsească soluții de abordare a ei.
Discutăm despre „softul divin” fiind „în el”; este inutil să dorim vederea ansamblului cât timp încercăm să-i descifrăm interstițiile. Motiv pentru care nu am cum să văd întregul până nu zăresc coerența fiecărei părți. Până acum am găsit suficiente goluri explicative pentru a nu-l putea accepta ca teorie coerentă cu ceea ce părem să știm.
Mijloacele moderne de comunicare anulează posibilitatea șezătorii ca mod de viață.[1] Tradiția nu mai este posibilă decât ca spectacol, nu ca mod de-a fi. Ceea ce admirăm este „spectacolul tradiției”, nu modul de-a fi al ei, la care ne este imposibil să aderăm pradă confortului aduse de tehnologie.[2] Recodificarea scenică a folclorului, transformarea lui în spectacol de succes, aduce cu sine unele riscuri, cel mai important fiind pericolul cantonării în moduri trecute de-a fi. Altfel spus, faptul că folclorul „se joacă” acum pe „scena culturii” are drept efect blocarea dezvoltării lui, transformarea lui în altceva. În acest context folclorul nu mai este viu, nu-și mai exercită rostul de exprimare și participare la modurile de-a fi contemporane. Tocmai admirația noastră pentru folclor îi anulează rostul, transformându-l din mod de-a fi în fapt cultural, în expresie a ceea ce a fost.
A încerca să ne cantonăm în tradiție ca formă de identitate înseamnă de fapt a ne căuta rădăcinile în spectacolul cultural (folclorul) la care a fost redusă tradiția, idealizându-i existența, adică idealizându-ne rădăcinile.
Șezătoarea este un mod apus de socializare. Ca orice tradiție, ea tinde să fie absorbită de tehnică, adică de multiplicarea mijloacelor de comunicare și a mesajelor vehiculate. Ea dispare sub presiunea abundenței de informații, deseori livrate de-a gata, cu tot cu concluzii. Fiind apanajul micilor comunități, șezătoarea reprezenta, simultan, un mod de-a fi împreună (ce năștea comuniune) și o formă de închidere comunitară, de enclavizare, în termenii globalizării. Nu pot să spun că este rău sau bine că șezătoarea dispare, eventual transformându-se în altceva. Nu cred că poate fi judecată în termeni axiologici, decât dacă ne raportăm la un mod alternativ de socializare pe care vrem musai să-l implementăm. Spun doar că asistăm la disoluția unei tehnici de comunicare și socializare, cum este șezătoarea, care și-a dovedit eficiența timp de secole, fiind acum absorbită în mersul istoriei către altceva.[3] Motiv pentru care discuția se mută în zona dezbaterii privind utilitatea și necesitatea acestui altceva, adică în disputa dintre tradiție și progres.
Nu sunt un adept al Progresului[4] ca ideal al umanității, al progresului cu orice preț, care constituie o valoare în sine. Aș spune chiar că progresul este discret indiferent față de coordonatele axiologice, el având posibile în mod aproape egal variante din partea binelui și din cea a răului. Nu progresul stă sub semnul moralei, ci morala este subordonată progresului. Formula „Învingătorii au întotdeauna dreptate!” rostește un adevăr esențial pentru înțelegerea progresului, deoarece acesta aduce întotdeauna cu sine și noi criterii ale dreptății și adevărului, utilizate inclusiv în interpretarea trecutului.
Pot accepta o discuție despre inadecvarea limbajului raportat la încercarea de-a exprima bogăția trăirilor noastre.[5] Cu condiția însă ca această inadecvare să nu fie folosită drept concluzie pentru renunțarea la „limbajul argumentativ”, adică exact la ceea ce generează posibilitatea unui dialog. Cum spuneam, dialogul presupune efortul comun de a ne adapta „științele” la necesitățile limbajului, adică de a le da forma necesară pentru a putea fi comunicate. În lipsa acestei putințe ne rămâne doar posibilitatea „dialogului interior”, adică a monologului, care nu poate fundamenta o comunicare, ci o întărire a propriului ego sau, cel mult, pregătirea pentru o comunicare ulterioară. Ceea ce înseamnă că, în principiu, refuzul dialogului pe motivul insuficienței limbajului rămâne doar un refuz al dialogului. Cu mențiunea că în cazul de față ai precizat de la început faptul că nu discutăm în limba ta maternă; motiv pentru care pot empatiza cu dificultatea de (auto-)exprimare amintită.
Am înțeles acest dialog ca o căutare împreună. Din faptul că în acest drum ne găsim la un moment dat pe anumite poteci nu trebuie să deducem că acela este de fapt locul nostru cotidian.[6] Dacă nu va exista un capăt (de fapt capete), va rămâne cel puțin parcursul, în totalitatea sa.
Faptul că prima formă a limbajului scris a fost una simbolică cred că este admis. Mai mult chiar, putem observa o perioadă de trecere de la utilizarea simbolurilor la introducerea alfabetului, care poate da seama de un mod particular al minții, de-o „istorie” a sa.
Pentru „rațiunile inimii” am avea nevoie de poezie. Deoarece, așa cum aminteam, nu stăpânesc mijloacele poetice de expresie, nu-mi permit să alunec într-o concurență a exprimărilor poetice. De altfel, un asemenea gest reprezintă o ieșire din spațiul dialogului. Faptul că recurgi la formule poetice nu are darul de-a convinge, ci cel mult pe acela de-a încânta; suntem aici pe zona diferenței dintre adevăr și frumos. Dacă am fi optat pentru o astfel de „comunicare”, ar fi trebuit să ne trimitem poeme, picturi și alte formule artistice (de care personal nu sunt capabil).
Povestea cu imaginile sună bine. Cu excepția faptului că-i lipsește ceva: utilitatea. Nu utilitatea poveștii spusă de tine, ci utilitatea narațiunii numită gândirea în imagini. Altfel spus, ea nu duce la nimic; cel puțin deocamdată. Ea poate fi, cel mult, o poveste despre o „realitate paralelă”, adică despre o altă variantă ce ar fi fost posibilă. Însă, ca orice poveste, limita maximă ce-i este posibil o constituie plauzibilitatea. În rest, are de înfruntat existența realității, cu inerența specifică acesteia. Am putea imagina câteva seturi de povești despre „Cum ar fi fost lumea dacă…” (în cazul de față „Cum ar fi fost lumea dacă gândirea noastră ar fi operat doar cu imagini…”). Însă ele ar rămâne doar povești. Cu excepția încercării de a le transformăm în realitate, când ar deveni ideologie.
Gândirii în imagini îi lipsește utilitatea; sau, ca să fiu moderat, are o utilitate limitată. Imaginea leagă gândirea de aparență, ratând saltul în abstract, care reprezintă o adevărată revoluție a minții. Fără abstracțiune n-am avea conceptul și matematica[7]; în consecință, ne-ar lipsi profunzimea gândirii (filosofia) și știința.[8] Adică, acum n-am sta în fața gadgeturilor personale, mârâind prin intermediul lor împotriva științei și tehnologiei care le face posibile, apărând tradiția pe care tehnologia a adus-o la popularitatea actuală etc. Nu știu dacă gândirea abstractă este ceva bun sau rău; de fapt, cred că nu suportă o astfel de evaluare, în „interiorul ei” conceptele Bine și Rău căpătându-și conturul. Știu însă că ea are o contribuție esențială la ceea ce este, la istorialitatea ființei. Nu cred că am epuizat încă toate posibilitățile de-a gândi în și prin intermediul ei.
Apelul pe care-l faci la un rost sublim al gândirii în imagini, la rostul imaginii în funcționarea „softului divin”, se desfășoară „în interiorul” unei astfel de gândiri, prin intermediul ei.[9] Pentru ca un astfel de demers să mă convingă trebuia să-mi trimiți setul de imagini ce ar fi putut da seama de ceea ce vrei să-mi spui.[10] Și nici atunci demersul n-ar fi fost unul pur, deoarece posedăm, amândoi, un oarecare acces la forma clasică a limbajului, fiind prinși definitiv în efortul de-a traduce/rezuma imaginile de care vorbești în acest limbaj ce stă sub semnul Logicii.
Nu mă recunosc în acest „voi, oamenii raționali”; mai ales că el pare să aibă de partea cealaltă un „noi, cei care avem acces la un limbaj nemaipomenit, dezvoltat în baza softului divin”; adică introduce separația. Este o formulă nepotrivită de împărțire a societății în „noi și voi”, pe care au practicat-o toate ideologiile de până acum, născătoare de conflicte. În felul acesta, riscăm să introducem un nou tip de conflict, bazat pe „o diferență de logică” sau de gândire. Riscăm, așadar, ca rezultatul acestui efort orientat către reducerea separărilor, născătoare de conflicte, în speranța găsirii acelui „Acasă” comun, a locului comun necesar din „Acasă” al fiecăruia, să-l constituie nașterea unui alt criteriu de separație (gândirea), îndepărtându-ne și mai mult de reciprocitatea lui „Acasă”.
Nu mă pot recunoaște în acest „noi, raționalii”, rostit ca asumare a responsabilității pentru modernitate și prezent, deoarece nu aparțin unei culturi creatoare din punct de vedere tehnic. Cum însă sunt împins (fără merit) în această direcție, singura formă de „noi” pe care-o văd posibilă este „eu, tu și toți ceilalți”, adică umanitatea.
Totuși, pentru a da ceva farmec discursului, mă voi instala, pentru scurt timp, în apartenența la „noi, oamenii raționali”, răspunzând la provocarea numită: ‘sa faceti natural 4 treburi deodata precum „mama mea analfabeta”.’
„Noi” tindem să reducem cele 4 lucruri la unul singur sau să introducem specializarea activităților. „Noi” am produs gadgeturile care fac, de unele singure, fiecare dintre cele 4 activități sau pe toate odată. Gadgeturi care dau ani Mamei, femeilor; adică timp, ce poate fi transformat în timp liber. „Noi” suntem pentru soluții colective (care nu s-au ivit în cultura șezătorii). Aceste soluții au adus eliberarea Mamei de o bună pare din sarcini; în timp ce soluția pe care-o propui, combinarea tradiției cu ideologia feministă, înseamnă preluarea sarcinilor de către „tatăl-falocrat” sau, cel mult, împărțirea lor. „Noi” propunem „soluții mici și progresive”, centrate pe tehnică, care să elimine din poveri, în timp ce soluțiile tale lasă neschimbate poverile, cerând doar repartizarea lor către alții.
Tradiția este o istorie a tehnicilor de supraviețuire. A propune tradiția ca soluție pentru problemele contemporane constituie o expresie a dorinței de-a îngheța istoria; adică, de-a opri în mod ideologic timpul lumii. Construirea identității pe baza tradiției înseamnă a spune: „Iată cum am ajuns noi aici!”, dublat de o trăire rituală, simbolică, a acestor tehnic de supraviețuire.
Deși am indicat într-un articol anterior durata din ce în ce mai mare de școlarizare, trebuie observat că ea este cu prisosință recuperată prin prelungirea duratei vieții, la scara societății fiind vorba de-o investiție rentabilă. Suplimentar, învățarea este în sine o repetare rituală a tehnicilor de supraviețuire, o formă de rememorare a istoriei lor pentru „a ajunge în prezent”. Ceea ce înseamnă salvarea din uitare, gest esențial pentru umanitate.[11]
Sunt sigur că există și alte soluții decât tehnologia contemporană, alte tehnici de supraviețuire. Însă ele trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: să fie descoperite și să fie mai bune. Ceea ce înseamnă să suporte un gen de validare a istoriei (persistența în timp fiind o formă de demonstrare a validității).
Cantonarea în trecut, în forme de viață tradiționale, reprezintă un refuz al posibilului, al tehnicilor de supraviețuire care au șansa sporirii calității vieții. În acest caz tot chinul mamei, toate sacrificiile ei, sunt reduse la perpetuarea identică a travaliului, prin copii. Adică o aruncare a lor în chinuri similare. Ceea ce ar lipsi acest efort de semnificația esențială pe care i-o donează mai binele adus de progres.
Cum spuneam, progresul în sine este ambivalent axiologic, incluzând și posibilitatea „mai răului” social. Progresul tehnologic pare să aducă cu sine egoism, ce naște dorința de-a opri istoria.[12] Motiv pentru care supraviețuirea Occidentului pare să țină de capacitatea absorbției treptate a populației din zonele subdezvoltate, prinse în tradiții sau doar blocate economic. De asemenea, progresul are și un puternic aspect discriminatoriu, fiind inegal distribuit și afectându-i negativ pe cei rămași în urmă. Istoria este plină de suferințele pricinuite de dezvoltarea unora în detrimentul altora, de lupte pentru resurse etc. Dacă luăm ca exemplu secolul XX vom vedea o cumplită poveste a victimelor progresului, popoare întregi suferind inexplicabile masacre: rușii, evreii, diferite etnii minoritare, țările din Europa de Est etc. Marile masacre sunt asociate însă cu viziuni dihotomice de genul „noi și ei”, cu nașterea unor egoisme naționale sau de clasă care au dorit să-i domine ori să-i desființeze pe toți cei care nu sunt ca ei.
O analiză atentă pare să ne ducă la constatarea unei situații curioase: progresul este concentrat în special în zona tehnologiei, putând vorbi de o semnificativă rămânere în urmă a științelor sociale. Cea mai înapoiată pare să fie politica (rămasă parcă la nivel de tradiții), responsabilă în bună măsură de dezastrele sincrone progresului. Ca și cum dimensiunea tehnico-științifică a creierului nostru a luat-o cu mult înaintea celei socio-umane. Motiv pentru care atunci când vorbim de progres tindem să indicăm mai curând tehnologicul (cu impactul lui asupra umanului) decât socialul.
Însă, iarăși, tradiția nu constituie o soluție socială contemporană.[13] În plan global ea echivalează cu înghețarea într-o anumită epocă și perpetuarea conflictelor specifice ei. Pentru că motive de conflict s-au găsit și se vor găsi în fiecare epocă istorică.
Însă, per ansamblu, suntem acum în situația unui „mai rău” în plan social și individual? Pentru o astfel de judecată a progresului avem nevoie de criterii. Or, criteriile pe care mi le-ai propus până acum (mă gândesc la feminism ca „un mai bine pentru femei”) indică progresul (via tehnică) drept un mai bine.[14]
Va urma.
[1] Curentul electric, telefonul, televizorul etc. își exercită efectul izolator al indivizilor (inclusiv în interiorul familiei) chiar și la sat.
[2] Sugeram într-un articol anterior faptul că ratăm reîntoarcerea la satul tradițional pe motive de confort (la rândul său satul tradițional fiind deja transformat sub presiunea tehnologiei. Câți din noi sunt în stare să retrăiască efectiv tradiția, să-și ducă o vreme existența exact în modalitatea în care trăiau trecutul: fără canalizare și apă curentă, fără medic, televizor, curent electric etc.? Comuniunea cu natura, pe care-o admirăm în cadrul tradiției, presupune WC-ul din grădină (de altfel, și el o „achiziție” destul de recentă) și restul contextului de viață pe care noi le trăim acum ca lipsă (de civilizație și ca lipsuri personale, ale ființei noastre). Ceea ce numim tradiție este un set de simboluri smulse din contextul lor de viață, care au doar semnificația unui fapt cultural; singura diferență față de alte fapte culturale similare (alte tradiții) este că pe acesta îl trăim ca fiind al nostru, adică cu pretenția că accedem la rădăcini prin intermediul lui). A privi la televizor colindele, chiar a le vedea cântate îl mediul rural, înseamnă doar a accede la spectacolul tradiției, căruia ajungem să-i fim admiratori și nu trăitori. Asta înseamnă că cultura a ajuns mediul de salvare al folclorului, fiind singura care reușește să conserve câteva din simbolurile-i specifice, consumate acum de noi sub forma faptului (divers) cultural.
[3] Din perspectiva modernității această tindere către altceva ține de esența societății, fiind forma de manifestare a progresului. Cum însă mai toate ideologiile modernității au imaginat un punct final al progresului, putem zări în ele și aspirații ascunse după forme de stabilitate, care ar putea da seama de nostalgii conservatoare. Raportat la tradiție abia postmodernismul (un curent de gândire și un mod de-a fi ce nu și-a găsit încă numele propriu) încearcă s-o revalorifice. Însă locul pe care-l asigură postmodernitatea tradiției nu are sensul unei întoarceri la ea, ci al prezentării ei ca fapt cultural (apus), adică a absorbirii unui mod de-a fi „într-un muzeu la modurilor de-a fi”, ca o confirmare a diversității pe care-o apără. Din această perspectivă ideologia modernității (de fapt mănunchiul de ideologii care dă seama de modernitate) este înșelătoare, fiind evidentă distanța dintre discurs și realitatea pe care ajunge s-o consacre. Globalizarea înseamnă tocmai dispariția tradiției, a micilor comunități sau, cel mult, transformare tradițiilor în bunuri de consum; ceea ce echivalează cu anularea lor ca moduri de-a fi și transformarea acestora în spectacol despre moduri de-a fi apuse (care coincide cu modul actual de-a fi al folclorului).
[4] Scriu progresul cu literă mare atunci când mă refer la el ca ideologie sau ca forma pe care i-o dau ideologiile modernității. Orice ideologie care dorește să se fundamenteze pe Progres îl consacră ca valoare, drept criteriu de judecată, raportarea la el dând seama de gradul de participare al unui eveniment/fapt social la Bine. În consecință, în cadrul acestor ideologii, tot ce ține de tradiții are un aer desuet, fiind prins în capcana Răului. Un amănunt semnificativ pentru acest dialog: ideologia feministă are Progresul ca valoare, fiind adepta schimbării, renunțării la tradiție deoarece este falocrată, și trecerea la un altceva bine definit (aparent) pentru genul feminin. Motiv pentru care aderarea la ideologia feministă este contradictorie cu nostalgia față de tradiții (excepție face situația în care tradiția servește ca argument ideologic).
[5] Mărturisesc că am trăit o vreme această senzație. Între timp fie mi-am redus „bogăția trăirilor” la posibilitatea de a le exprima (o problemă de orientare a conștiinței, de setare a ei pentru a sesiza numai anumite conținuturi) fie am înțeles că problema era de fapt a mea și nu a limbajului, adică am descoperit că limbajul înseamnă limbă + cultură, posibilitățile de expresie fiindu-mi dependente de gradul de acces la cultură. După o vreme de meditație am mai descoperit o problemă: uneori această senzație de inadecvare îmi era declanșată de distanța dintre propriile-mi credințe și capacitatea de-a oferi argumente în sprijinul lor, fiind tot timpul tentat să spun (altora sau doar mie), în momentul în care rămâneam fără argumente: „Știu eu ce știu!”; era doar o formulă de întărire a credințelor, adică a eului, generată de apărarea unei identități confuze, construită pe credință și nu pe moduri de-a ști.
[6] Ca și cum aș pierde ceva în gunoi, îl caut iar cei care mă văd își închipuie că acesta este modul meu de viață. Sau, mai simplu, ca și cum aș fi surprins în unul din gesturile fiziologice cotidiene și aș fi etichetat în funcție de el.
[7] Sunt doar câteva exemple.
[8] Pot fi adăugate și alte mari lipsuri: religia (cel puțin cea monoteistă), arhitectura (este un amestec de estetică, cunoașterea materialului, cunoașterea omului/societății și matematică), comerțul și enumerările pot continua.
[9] „Softul divin” este un concept prin care încerci să surprinzi o „realitate” mult prea complexă pentru a fi redată prin imagini.
[10] Evident, ar trebui să ai garanția suplimentară că amândoi vedem în imagini aceleași lucruri, le „citim” în același mod. Și cum ar fi decurs o astfel de lectură? Prin înmagazinarea acestor imagini în memorie? În acest caz devine problematică articularea lor, situarea lor împreună născătoare de sens (singura posibilitate ar fi un gen de desene animate sau un film; adică o gândire sub forma unui documentar mut). Prin decodificarea lor în alte imagini, în „imagini standard”? Șirul problemelor ridicate de-o astfel de gândire poate continua…
[11] Putem s-o gândim și în cheia celebrării lor. Din perspectiva parcursului istoric, învățarea oferă cert mai multă profunzime decât scurta memorie a folclorului.
[12] Vizibilă în curba demografică a Occidentului. De parcă occidentalii s-ar dori ultimii oameni. Cu mențiunea că această tendință se observă și în cazul nostru.
[13] Este posibil ca înapoierea politicii să țină tocmai de o conservare a tradițiilor politice, de incapacitatea noastră de-a gândi ceva nou. În același timp însă există o justificată teamă față de înnoirile politice, determinată în special de comunism și de nazism, care au oferit suficiente motive pentru reculul tradiționalist înregistrat de politică.
[14] De altfel, cred în impulsul dat tehnicii de către femei, gestul perpetuu de a cumpăra ceva nou (deseori noutatea fiind exprimată printr-o utilitate suplimentară) fiind unul din factorii de progres (alături de războiul provocat de bărbații falocrați – în limbajul pe care l-ai propus).
