N-am crezut până acum că faptul de-a fi român poate să fie descurajant. Încerc să mă lămuresc ce anume în modul de-a fi al acestei nații aduce cu sine acest sentiment. Ca națiune părem însă a fi lipsiți de speranță. Este suficient să privim trecutul recent pentru a realiza că viitorul nu va fi mult prea diferit.
Am sentimentul de-a fi deja parte a acestei mentalități ce are drept singur scop supraviețuirea imediată, satisfăcută deja de un sens mediocru al existenței. El este însoțit de conștientizarea lucidă a situării într-o mentalitate colectivă deficitară, incapabilă de a genera formele așteptate de normalitate și dublat de acceptarea faptului de a fi deja parte a problemei și nu a soluției.
Nu poți avea prea multe speranțe când asiști neputincios la promisiuni deșarte rostite în fraze bombastice, venite să gâdile speranțele și orgoliile unui popor lipsit de memorie, satisfăcut de identificarea unor vinovați, epuizându-și energiile creatoare în nenumărate forme de înjurare a lor. Minciuna a devenit politică oficială, rostită în forme infinite de o gamă largă de indivizi bine îmbrăcați, pregătiți să te convingă că-ți fac un bine furându-ți viitorul, hotărâți să-ți ia părând că sunt singurii care-ți dau ceva.
Rezultatul: o formă de neîncredere generalizată. Suplimentar, nesiguranța pe care ți-o induce coexistența cu ceilalți anulează speranța în rezervele de încredere socială, în relațiile sociale care ar trebui să ne susțină existența cotidiană. Altfel spus: imposibila normalitate.
Pot identifica și alte posibile motive de descurajare:
Clima aduce și ea cu sine perioade ce induc depresie. Mai ales atunci când civilizația nu reușește să suplinească deficitul natural de optimism. Vârsta contribuie și ea la reducerea dozelor de optimism pe care propriul corp ar trebui să le secrete în mod natural. Probabil că lentoarea regenerării propriului organism, resimțită în diferitele forme de autocunoaștere, sparge multe din iluziile care ne hrănesc proiectele cotidiene.
Lipsa timpului pentru sine, datorată prinderii în roluri sociale absurde, naște la rându-i un sentiment de insatisfacție față de propriile așteptări neîmplinite.
Inadecvarea la realitate, determinată de incapacitatea de-a înțelege modul de-a fi al conaționalilor, devenită apoi asumare a statutului de neînțeles.
Lipsa aprecierii semenilor dublată de absența semnificației aplauzelor unor oameni pregătiți să facă acest gest la comandă, incapabili de criterii de apreciere a valorii.
Cum pot să mă vindec de acest popor, adică de propriul meu mod de-a exista instaurat odată cu faptul de a fi părtaș la tot ce-l caracterizează? Suprimându-mi instanțele critice sau orientându-le, asemenea mulțimii, asupra subiectelor care-mi sunt dictate. Acceptând că nu este adevărat ceea ce văd, ci doar ceea ce mi se spune în mod oficial că este adevărul. Înarmându-mă cu o răbdare infinită, capabilă să depășească faptul că declarațiile spumoase nu au nici un corespondent în ceea ce trăiesc în mod cotidian. Asumând faptul că nu regulile guvernează relațiile dintre noi, ci o formă de descurcăreală fără de care singura postură care-ți este accesibilă este cea de outsider, de renegat, de ratat din cauza unei prea mari speranțe în normalitate.
Aparțin unei nații ce nu înțelege politica, pregătită să-și investească în mod necritic încrederea în orice nou conducător și în orice opozant care știe să promită frumos (chiar dacă inconsistent).
Ne-am umflat istoria cu prea multe fapte de vitejie, asta riscând să genereze o proastă priză asupra realului. Singura formă de eroism care ne este accesibilă este cea trecută: suntem eroi prin reinterpretare și nu prin realizarea prezentă. Am umplut pereții țării cu prea mulți eroi pentru a mai simți nevoia afirmării prezente. Modul bombastic în care știm să ne auto-prezentăm bruma de cultură care a ieșit din sudoarea și talentul câtorva (puțini) din predecesorii ne creează un nejustificat sentiment de suficiență culturală, anulând orice cutezanță axiologică prezentă.
Cum identifici 1 km patrat de normalitate ?
Viorel spune “N-am crezut până acum că faptul de-a fi român poate să fie descurajant” Si daca am retinut bine te invarti si tu pe la 45 de ani ?
Opinia mea mea este ca la acesta varsta ti se deschid PORTILE spre INIMA MATURITATII. As putea sa scot „romanul” din propozitia ta si sa-l inlocuiesc cu alt etnonim ca sa-ti arat cate de descurajant ar trebuii sa ni se para a fi si pentru altii apartinand altor popoare proaspt nascute ( sub 100 de ani ) dar scopul interventiei mele este sa…..TE INCURAJEZ
Titlul interventiei mele e inspirat de sintagma ta „o doza de normalitate” folosita in postarea anteioara in care ne anunti ca ai identificat ca in aria lor profesionala doi intelectuali ce „ti-au dat sentimentul ca nu esti singur”
Cand am intrat prima data in aria de functionare a primului McDonald’s nu cunoasteam conceptul de „mcdonalizare” si nici efectele folosirii abuzive a acestui tip de hrana dar, de la parcarea „oltcitului meu grena ” de atunci si pana la viteza servirii, impactul intalnirii mele cu aceasta industrie sosita „peste matricea mea culturala”, m-a determinat sa spun prietenilor atunci prezenti cu mine la masa „iata cum arata 1 km patrat de economie perfecta” :)) Acum imagineaza-ti ca un singur „meserias” ca Grigore Lese fie prin aria miscarii lui profesionale fie prin puterea disiminarii mesajului sau, a horitului sau, actioneaza si modeleaza in acelasi timp sufletul si mintea catorva mii de romani domiciliati pe „zecii de mii de km patrati de normalitate”
Ca vorbim de „un performer” sau „un meseris” al locului/domeniului, ca vorbim de normalitatea functionarii noastre macar in unul din multiplele noastre roluri ( tata, sot, bunic, sef, subaltern, etc ) io cred ca fiecare din noi pe metrul sau patrat de actiune, in conditiile date, fiecare isi livreaza siesi „o doza de normalitate” , „SATISFACTIE a IMPLINIRII” personale/profesionale si daca cineva ii mai si recunoaste/incurajeaza repetabilitatea actiunii , implicit propriai „perfectionarea a dozei de normalitate” iata un mod foarte simplu de a ne DEZMARGINII VALOAREA si de a iesii din „metru nostru patrat de normalitate” si de a ne acelera intalnirea noastra in curtea lui ACASA AL NOSTRU IN ROMANIA NORMALA.
Tu cand spui : “n-am crezut până acum că faptul de-a fi român poate să fie descurajant” imi trasmiti mie ca viata te-a obligat si pe tine in domeniul tau la RESTRUCTURARE , imi transmiti mie ca mesajele tale lansate in public ne arata ca, pentru „cucerirea inaltimilor Everestului tau profesional” ai nevoie de a nu te mai baza pe NOI.
Imi transmiti ca atunci cand iti vei infige si tu steagul implinirii pe Everestul tau profesional ai sa ne luminezi de la mii de km departare si, fiecare eseu viitor al tau , nu va fi cu nimic mai prejos decat un cantec al lui Grigore Lese.
Multumeste si tu celor „putini care te asteapta cu rezultatele” si , fi sigur ca pe unde-ti infigi pintenii urcusului pe Everestul implinirii tale , maine se poate urca ipe acesti pinteni/trepte si „copiii copiilor tai”.
Azi, esti doar putin suparat pe „NOI” ca n-am facut si „NOI” saltul din „solidaritatea fanariot mecanica” spre „societatea organica” a valorilor care ne ridica tricolorul in punctul 5 cardinal din care, numai vazandu-ne „NOI” serios de treaba noastra, evident fiecare pe metru sau patrat de normala existenta si evident toti in acelasi timp, abia atunci putem uimii restul natiunilor lumii si le putem spune cu mandrie ca nu-i chiar deloc descurajant sa-ti duci crucea de roman :))
Auzi ! Ce inseamna acel „trecut recent national ” la scara istorica ?
Intre timpul fondatorilor ROMEI si timpul distrugerii Cartaginei de catre Roma antica sti cate secole a trecut ?
Iti amintesti ceva ispravi si lideri ilustrii al celui mai lung imperiu din istorie pe acest interval de cateva secole de anonimat istoric al ROMEI ?
Cine te pune sa te uiti in gura celor clampanitaori care fac „promisiuni deșarte cu care isi gâdila audienta infantila” ? Ce ! Meteosensibilitatea nu actiona si peste Dostoievski ? Il citez „Vremea noastră este vremea mediocrității, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacității de a te apuca de treabă și a dorinței de a avea totul de-a gata.” Ti se pare ca acest autor preferat al tau ne scrie din interiorul unei „națiuni care-si umfla istoria si nu înțelege politica” ?
Emirul … „patriot de serviciu” : ))
Eseul este foarte bine scris, in ceea ce ma priveste pot sa spun ca inclin din ce in ce mai mult sa leg notiunea de suflet(21 de grame?), de spiritualitate, de divin si revelatie…
Nu in ultimul rand, depresiile fac parte din din categoria tulburarilor psihice afective si eliminand predispozitia genetica, mai cred ca afectivitatea pare a juca un rol mai important fata de cognitie, atunci cand este vorba de un depresiv.Adica cognitia ramane suficient de puternica pentru a te face sa constientizezi boala, in timp ce afectul este cel care aduce un cortegiu de suferinte, uneori mai mari sau egale cu suferinta fizica, si care erodeaza si anumite praguri ale sensibilitatii si ale instinctului de conservare.Frumos eseul, poate ca este si o pledoarie pentru acesti oameni greu incercati!