Astăzi împlinesc 43 de ani. Motiv pentru a încerca să-mi dau seama dacă un astfel de eveniment personal are vreo semnificație. Căutarea sensului acestei vârste alunecă inevitabil spre zona bilanțului. Altfel spus, tinde să devină mult mai important ce am făcut decât orientarea către speranțele în anii următori. Este o vârstă la care trecutul capătă o greutate mult mai mare decât viitorul (mai ales când apetitul pentru viitor tinde să fie mult diminuat).
Nu m-am obișnuit cu ideea că sunt matur. Încă mă mai aștept să văd un chip tânăr când mă uit în oglindă, fiind de fiecare dată discret surprins de străinul pe care-l zăresc. Cel puțin nu am ajuns la starea la care mă așteptam când eram tânăr. Dacă n-ar fi organismul care-mi indică tot mai des anii, m-aș situa continuu în acel loc fără de timp al sinelui, în acel spațiu ce hrănește iluzia unei forme de tinerețe perpetue, ca chip al indiferenței față de vârstă. Însă durerile și împuținarea energiilor ce pot fi irosite mă aduc de fapt în fața unui „Eu!” ce și-a trasat contururile de-a lungul anilor.
Oglinzii i se adaugă privirile nedumerite ale tinerilor, ivite în momentul în care manifest gesturi neasortate vârstei. Cea mai amuzantă situație de acest gen am trăit-o anul acesta la Discoteca Tineretului din Costinești în care m-am aventurat într-o noapte: privirile curios-indulgente din partea tinerei generații, obișnuite să-și caute sensul existenței în viața de noapte a cluburilor, erau o formă de invitație la a-mi lua în seamă anii. Prezența mea era trăită la modul discret agresiv, ca o formă de ieșire dintr-o zonă invizibilă pentru ei. Am descoperit brutal că adulții intră în conul de umbră al tinerilor, devenind vizibili doar cu chipul de piedică în calea dorințelor acestora sau de ciudățenii care riscă să impieteze „sanctuarele distracției”.
Ratarea este contextul nerostit în care se desfășoară de obicei bilanțul vârstelor adulte (însă doar până când umbra morții devine mult mai mare). Uzual, conturul ratării este schițat de așteptările societății, în special de cele interiorizate ca chip al sinelui.
Raportarea la aspirațiile din tinerețe și la așteptările pe care societatea mi le-a sădit în suflet, remarc persistența sentimentul de „Iar m-am realizat!” în momentul în care observ ce-au reușit să facă cei de-o vârstă cu mine și, mai ales, cei mai tineri. E drept, între timp am reușit să atenuez durerea acestui gen de șoc pe care-l trăiește ambiția. Ba chiar am speranțe că el va tinde către dispariție în perioada următoare, pe fondul unei reduceri semnificate a așteptărilor pe care le am față de aprecierea socială. În joc nu este vreo formă de dispreț față de societate sau de nemulțumire față de neașezarea-i axiologică, ci un spor de înțelegere a faptului că eu sunt problema, dublat, poate, de un grad de luciditate existențială.
Am mai puține dorințe. Chiar și din cele nerostite (sau nerostibile). Surprinzător este faptul că atenuarea dorințelor nu mi-a adus liniștea așteptată, ci doar mai puțină poftă de viață. Lucruri și experiențe altă dată așteptate și-au pierdut în bună măsură savoarea; semn că papilele gustative ale existenței încep să se tocească. Dacă voi continua în ritmul acesta anii îmi vor aduce așteptarea morții ca ieșire firească din acest traseu existențial.
Mi-a dispărut într-o măsură considerabilă plăcerea de-a scrie. Evident, asta nu trebuie musai bifată la cele negative dacă am în vedere lipsa talentului; ar putea fi doar o manifestare a lucidității. (Până și gestul de a scrie pe blog tinde să alune din zona plăcerii în cea a datoriei.) De vină este și lipsa timpului pentru lectură, una din cele mai importante surse de inspirație pentru abordarea critică a existenței. Se adaugă la asta faptul că am scris prea mult pe teme ce aduc înstrăinarea de sine.
Sigur că toate acestea pot fi pur contextuale, survenind pe fondul unui efort considerabil depus în ultimii 4-5 ani. Iau astfel în considerare faptul că senzația de gol este rezultatul încordărilor (deseori nesemnificative) din această perioadă. Prea multe confruntări și prea puțină lectură și meditație (știu că sună pretențios!). Însă ele fac parte din modul firesc de-a fi al unei persoane mature, prinsă în zbuciumul realizării de sine ca formă de fugă din fața timpului. Altfel spus, contextul personal face parte din normalitate, punerea în paranteze a îndoielilor suspendând problemele în loc să le rezolve.
Îmi lipsesc riturile de trecere, formulele sociale de jalonare a traseului existenței, care mi-ar putea smulge povara căutării unui sens. Poate că închistarea într-un model social ar reprezenta o soluție de salvare. Situarea într-o societate care face din vârstă o valoare, vârstă ce-și capătă puterea prin contaminarea cu ideea de înțelepciune, mi-ar putea oferi un grad de alinare. Problema o constituie însă faptul că atâția ani am contestat vârsta ca valoare în sine, am combătut împotriva unei abordări necritice a experienței ca drept de prețuire socială. Discreta dorință a unor astfel de ierarhii îmi declanșează o disonanță cognitivă pe care-o pot reduce doar prin raționalizare. Poate chiar aceste rânduri reprezintă un gest îndreptat în această direcție.
Însă nici tinerețea nu-mi pare o valoare în sine. Nu am nostalgii acute după propria-mi tinerețe (și cele după tinerețea altora s-au împuținat semnificativ). Cel mult ele sunt legate de o stare generală de bine a propriului organism, a cărei amintire îi bântuie parametrii normalității. Mi-am „petrecut” tinerețea orientat către o maturitate ce ar fi trebuit să aducă niscaiva forme de realizare. Am fost astfel absent, într-o bună măsură, de la propria-mi tinerețe, ratându-i multe din dimensiunile ce sunt considerate astăzi valori: libertatea, petrecerea, indiferența, sentimentul de îndreptățire etc. Sunt astfel prins într-un discret cerc vicios: tinerețea-mi aspira la așteptările față de maturitate, în timp ce maturitatea-mi nu reușește să regăsească suficient sensul acelor idealuri. Mai trist este că viitorul nu mai oferă soluțiile tradiționale de salvare, așteptările față de el fiindu-mi tot mai puține.
Gândindu-mă la tinerețe, pare să-mi lipsească mai curând câteva din posibilitățile neîmplinite ale acesteia, decât formele de existență în „interiorul” ei. Ceea ce naște perspectiva unei salvări tradiționale, cunoscută sub forma „crizei bărbatului de vârstă mijlocie”. Am însă câteva „argumente” împotrivă: nu trăiesc o spaimă suficient de mare față de moarte, fizicul nu mă ajută și plăcerile mi s-au redus în mod considerabil.
Nu este vorba de o confesiune. M-am dovedit incapabil de astfel de gesturi, oricât m-am străduit. Este doar o tentativă de a înțelege semnificația pe care ar trebui s-o aibă o astfel de vârstă. Adică o lamentație pe tema unei maturități cu care îmi vine greu să coincid în lipsa unor repere sociale clare. În măsura în care va stârni câteva rezonanțe afective, câteva empatii, această tânguire își capătă îndreptățirea publicării.
Două evenimente survenite astăzi mi-au dat un dram de liniște în privința vârstei: m-am trezit convins că am 44 de ani (semn că peste un an nu voi avea nicio problemă cu această vârstă) și cineva aflat(ă) la o etate apropiată a început brusc să plângă la aflarea momentului aniversar (evident, suferința era pentru propria-i vârstă). Lor li se adaugă urările de „La mulți ani!” venite pe diferite canale, chiar și din partea unor necunoscuți (e drept, multe din ele determinate de instrumentele de socializare dezvoltate în spațiul virtual). Apreciez urările și le mulțumesc! Dubiile care mă macină pe tema semnificației vârstei și lipsa apetitului pentru „mulți ani” nu anulează sensul gestului gratuit. Oricât de formal ar suna astfel de manifestări, ele pot fi luate în considerare ca mărturie asupra existenței și semn al unor nedumeriri similare cu a mea, ce se vor a fi împrăștiate prin riturile aniversare.
