Particip, sporadic, la conferințe pe tema digitalizări și impactul noilor tehnologii asupra lucrătorilor. În mod tradițional tonul lor se așeza în cele două posibilități extreme: pro sau contra; mai mult contra decât pro. Exista însă un loc comun al acestor întâlniri: majoritatea celor care iau cuvântul au puține cunoștințe și abilități digitale; mai ales din categoria celor care au legătură cu activitățile lor profesionale. Îi poți ghici imediat după forma prezentării.
Pandemia a determinat o schimbare de paradigmă, crescând semnificativ numărul celor care sunt în favoarea digitalizării (chiar dacă procentul celor care vorbesc despre digitalizare citind după niscaiva hârtii este neschimbat). Tonul pare să fie dat de la Bruxelles, Comisia Europeană declanșând (prin intermediul mecanismelor de finanțare a diferitelor activități) proceduri menite să schimbe mentalități. Mulțimea adulatorilor activați pe această cale îmi dă uneori senzația că s-au ivit noi zeități ce sunt invocate prin modalitățile (și sensul) în care sunt rostite concepte precum digitalizare, online, internet, aplicații și așa mai departe.
Din seria intervențiilor mele anterioare la astfel de întâlniri s-a putut observa că nu sunt neoluddit: m-am pronunțat constant în favoarea adoptării noilor tehnologii și m-am străduit pe cât am putut să sprijin utilizarea lor în activitatea celor care-i reprezintă pe lucrători. Motivul acestei poziționări este simplu: cred că noile tehnologii tind să accentueze asimetriile tradiționale, accentuând dezavantajarea celor deja defavorizați[1]. În discuție nu sunt doar „tradiționalele” victime ale oricărui progres tehnologic, ci amplificarea diferențelor dintre cetățeni. Cu mențiunea că o parte a culpei aparține celor chemați să reprezinte partea slabă a relațiilor de muncă, care se dovedesc în multe cazuri indiferenți (uneori chiar incapabili) de-a adopta noile tehnologii în activitatea lor.
Pentru a contrabalansa tendința de mutare totală a decidenților în tabăra adulatorilor digitalizării și a necesității adaptării lucrătorilor la modificările aduse de ea, consider relevantă o scurtă analiză pe tema riscurilor și costurilor acestei revoluții tehnologice.[2]
Tehnologia este neutră din punct de vedere moral. Aproape orice instrument poate fi utilizat ca o armă. Tehnologia digitală poate fi folosită pentru oameni dar și împotriva lor. Am putea începe cu exemplul sistemul de credite sociale din China, care bazează pe tehnologii digitale și diferite aplicații, pentru a înțelege că noile tehnologii aduc cu ele și riscuri. Sau să privim războiul din Ucraina pentru a observa că în cadrul lui se folosește deseori tehnologie digitală cu care sunt uciși oameni.
Situația este identică și în cazul digitalizării serviciilor publice: modalitatea în care este construită și utilizată digitalizarea aduce cu sine riscuri asupra lucrătorilor și cetățenilor în general.
Modul tradițional de lucru este deja apus pentru majoritatea locurilor de muncă. Pentru a avea un loc de muncă aproape orice muncitor are nevoie acum din ce în ce mai mult să învețe continuu lucruri noi. Merită observat că tehnologiile digitale aduc cu ele două categorii de schimbări pentru locurile de muncă:
- Necesitatea unor noi competențe. Unele sunt necesare în mod obiectiv, fiind determinate de progres. Însă altele sunt determinate de abordarea greșită a digitalizării. Procentul implementării inadecvate a noilor tehnologii este cel puțin asemănător cu cel al politicilor publice eronate. Dacă adăugăm intervenția legii consecințelor neintenționate atunci vom putea observa că frumoasa poveste a digitalizării are și multe chipuri neplăcute.
- Învățarea de-a lungul întregii vieți (varianta în limba engleză s-ar putea să ne sune mai interesant: long life learning). Deși ne este tot mai clar că posibilitățile de adaptare cognitivă nu sunt distribuite egal de-a lungul întregii vieți a unei persoane, ne comportăm ca și cum acest lucru n-ar fi relevant. Chiar dacă realitatea socială presupune adaptări cognitive ce ar putea considerat
e exemple de învățare continuă, în egală măsură îns, societatea include numeroase zone protejate de solicitări cognitive inadecvate, probabilitate intervenției lor fiind proporțională cu vârsta. Vorbim mult despre învățarea de-a lungul întregii vieți, fără să știm care sunt posibilitățile ei reale și costurile personale pe care le determină. Adică, fără a avea o idee clară care sunt nivelele sănătoase ale poverii cognitive (tot mai mari) pe care le pot suporta cetățenii din diferitele categorii.
Progresul este un proces de schimbări sociale ce sunt judecate dintr-o perspectivă largă și la un moment ulterior. Perspectiva pe termen lung ne arată că nu toate schimbările fac parte din progres, unele fiind doar erori care aduc costuri diferite. Costurile sunt suportate de oameni; în cea mai mare măsură de cei ce lucrează, dar și de o bună parte dintre cetățeni.
Procesul digitalizării include o serie întreagă de erori, încercările de a-l „santifica” acoperindu-i riscurile și, prin asta, anularea unor măsuri preventive. Voi încerca o scurtă ilustrare a acestei idei indicând unele dintre problemele digitalizării:
- O aplicație bună este una care oferă acces intuitiv la ea. Conștientizarea acestei condiții ne arată că există o mulțime de aplicații contraintuitive. Dintr-o perspectivă economică generală putem considera că succesul pe piață este suficient pentru a le selecta pe cele intuitive. În cazul serviciilor publice situația este diferită: odată introdusă o aplicație, lucrătorii trebuie s-o folosească. Povara adaptării la astfel de erori este suportată de cei care sunt nevoiți să le utilizeze.
- Orice aplicație trebuie să fie construită cu oameni pentru oameni. Aceasta înseamnă să creăm aplicații împreună cu utilizatorii, nu doar pentru ei. Nu știu să existe multe cazuri de implicare a lucrătorilor publici în procesul de construire de noi aplicații. Cel mai adesea în sectorul public digitalizarea este ceva care se impune de sus în jos. Adică, fără a fi luați în considerare oamenii care sunt nevoiți să le folosească.
- Nu avem standarde comune pentru interfețele aplicațiilor. Efectul principal este diversitatea aplicațiilor, utilizarea acestora trebuind deprinsă de lucrătorii din sistemul public. Doza de diversitate inutilă se transformă într-o povară cognitivă suplimentară.
- Acolo unde interfețele aplicațiilor nu sunt la intuițiile umane este forțată adaptarea oamenilor
la diferitele „creații IT” (cumpărate în unele cazuri din cauza unor interese comerciale), efectul principal este o povară cognitivă în creștere a învățării să utilizeze aplicații noi pentru serviciile publice și pentru cetățeni.
- Există, de asemenea, unele costuri personale suplimentare ale cetățenilor. Unul dintre principalele efecte ale digitalizărilor este externalizarea/transferul unora dintre costurile de furnizare a serviciilor către cetățeni: activitățile pe care anterior le efectuau unii lucrători (din sectorul public sau cel privat) în folosul cetățenilor, acum trebuie efectuate de cetățeni, pe costurile lor cognitive și de timp. Chiar dacă în multe cazuri putem vorbi de economii considerabile generate de digitalizare în materia timpului alocat colaborări cu instituțiile publice, ele aduc cu sine și costurile personale (inclusiv în materie de timp) alocate înțelegerii noilor tehnologii. Cert este că digitalizarea aduce cu sine și o creștere continuă a poverii cognitive a cetățeanului.
Personal cred că în discuția despre digitalizarea serviciilor publice trebuie să vorbim despre efectele negative ale digitalizării și ale faptului că sindicatelor, chemate să apere interesul lucrătorilor, le lipsește expertiza în digitalizare. Sugerez aici că evitarea părții rele a lucrului bun numit digitalizare depinde de competențele unei instituții sociale deja tradiționale în societățile democratice, sindicatele, de a înțelege tehnologia, de-a avea competența necesară pentru evaluarea impactului digitalizării. Înțelegerea noilor tehnologii este dependentă în cea mai mare măsură de utilizarea lor (la acest capitol sindicatele fiind în mod evident deficitare). Absența înțelegerii tinde să genereze o opoziție generală împotriva noilor tehnologii. Competența de evaluare (ideal și de estimare) a impactului digitalizării necesită ceva mai mult decât utilizarea tehnologiilor digitale în activitatea cotidiană: un nivel de apropiere de abordarea (și cercetarea) științifică.[3]
Cred că o persoană care vorbește despre digitalizare dar nu folosește instrumentele digitale și nu lucrează pentru a construi aplicații digitale, sau cel puțin pentru a le testa, nu este un expert în acest domeniu. Sindicatele se află, din păcate, în aceeași situație. Mai trist este însă faptul că ele trebuie să apere membrii de sindicat împotriva efectelor negative și riscurilor adiacente noilor tehnologii.
Atunci când sindicatele nu au suficientă experiență în digitalizare, ele sunt lipsite de posibilitatea înțelegerii riscurilor și identificării soluțiilor. De obicei, un sindicat care nu folosește instrumente digitale în activitatea de zi cu zi se află în situația de a nu înțelege efectele negative ale acestui mod de lucru și nu are soluții pentru a proteja popoarele. Adică, sindicatelor aflate într-o asemenea situație le lipsește posibilitatea de a-și proteja membrii împotriva efectelor negative ale acestui proces. Cumva, digitalizarea activității sindicale este una dintre intervențiile care oferă direcțiile corecte de utilizare a digitalizării în sectorul public.
Auzim o mulțime de exemple ale diferitelor guverne despre lansarea unor noi aplicații utile, ce concretizează tot mai mult idealul e-guvernării. S-ar putea însă să nu găsim nici un exemplu de aplicație sau platformă utilizată pentru sprijinirea dialogului social sau în interesul direct al lucrătorilor.
______________________________
Acest articol este construit pe baza ideilor pe care le-am rostit în cadrul unui seminar internațional pe tema digitalizării serviciilor publice.
_________________________________
[1] În absența unor dovezi științifice această constatare se bazează pe dovezi anecdotice.
[2] O perspectivă interesantă relevantă asupra relației dintre noile tehnologii și umanitate este oferită de The Digital Humanism Initiative, fiind relevante Manifestul de la Viena pe tema Umanismului Digital, seria de lecturi pe această temă și volumul cu cele 46 de articole elaborat în cadrul acestei inițiative.
[3] Acesta este un standard ce pare, deocamdată, prea înalt.
______________________________________
Fotografiile sunt preluate din articolul Cognitive Load Theory (Definition + Examples), publicat de Teodore T. Recomand lectura acestui articol pentru o primă înțelegere a conceptului povară/încărcare cognitivă.
