Am fost uimit de unul dintre argumentele utilizate de instanța care a decis arestarea celor două doctorițe de la Spitalul Sfântul Pantelimon din București (sau, mai curând de lipsa de reacție a publicului în fața unei astfel de informații):
„(…) inculpata Miron Maria aprecia că noradrenalina prelungea suferința pacienților săi, (prin acțiunea sa – n.a.) lipsind divinitatea de dreptul său absolut de a decide cu privire la viață și moarte.” (Text de notorietate, preluat din mass media.)
Cred că o astfel de formulare din partea unei instanțe ar trebui să ne sperie. Încerc să indic câteva din perspectivele pe care le consider problematice.
(1) Atunci când în discuție este încălcarea unui drept absolut al unei persoane, acea persoană trebuie chemată în instanță. Dat fiind faptul că în discuție este și o acuzație de malpraxis, Divinitatea ar trebui să se constituie parte civilă, demonstrând încălcarea dreptului în cauză și solicitând despăgubiri.
Pare, probabil, că iau în derâdere numele Domnului, dar nu eu sunt autorul unei asemenea blasfemii, ci instanța. Motivul este unul simplu: instanța este ținută să se pronunțe doar cu referire la lege și doar în cadrul procedural legal. În momentul în care a adus în discuție dreptul Divinității la viață și la moarte a introdus-o în cadrul juridic (ca subiect de drept) în calitate de deținătoare a unor drepturi.
(2) Orice subiect de drept are atât drepturi cât și obligații. Ceea ce înseamnă că din acest moment cetățenii sunt în egală măsură îndreptățiți de a opune Divinității niscaiva obligații pe care aceasta le-ar avea, putând solicita respectarea lor în instanță.
De altfel, astfel de demersuri s-au întâmplat deja, instanțele simulând că reclamatul (Divinitatea) nu are o adresă cunoscută, deci nu poate fi citat (putem continua raționamentul: în consecință, îi lipsește unul dintre criteriile de identificare; ceea ce înseamnă că se pune în discuție calitatea ei de subiect de drept …), sau afirmând că nu este o persoană reală (existând, deci, un precedent care anulează cele invocate de instanța care l-a introdus pe Dumnezeu în ecuația erorilor umane de la Spitalul Pantelimon).
(3) Vă invit să meditați asupra consecințelor medicale ale dreptului absolut al Divinității de a decide cu privire la viață și moarte!
Din punctul meu de vedere o astfel de afirmație aruncă în incertitudine întreaga activitate medicală. Voi încerca să ilustrez acest lucru atât din perspectiva vieții cât și a morții.
a) Dat fiind faptul că dreptul de a decide cu privire la viață este tratat separat de cel privitor la moarte, afirmație implică și aspectele ce țin de calitatea vieții (cele ținând de „cantitatea” ei fiind parte a deciziei privind moartea). Ceea ce înseamnă că orice intervenție menită să schimbe calitatea vieții unei persoane este culpabilă de-a interfera cu dreptul Divinității.
Specificul lumii medicale este de a se ocupa de acea parte a calității vieții numită starea de sănătate, întreținând-o prin tratarea (sau încercarea de tratare a) bolii. Prin excelență, medicina s-a dezvoltate pentru a sprijini starea de sănătate, adică pentru a înlătura boala. Ceea ce înseamnă că orice gest profesional din lumea medicală ce are cel puțin ca scop (dacă nu chiar ca rezultat) tratarea și vindecarea pacientului, adică restabilirea sănătății acestuia (observați că nu includ aici intervențiile cu scop estetic și alte asemenea), constituie o afectare a dreptului Divinității de a decide cu privire la viață. Adică, profesiile medicale sunt a priori în culpă.
b) Dreptul Divinității de a decide în privința morții include în mod obligatoriu alegerea atât a momentului în care moare o persoană cât și a modului în care survine moartea
Dreptul Divinității de a decide în privința modului în care survine moartea implică cel puțin următoarele aspecte:
- Starea premergătoare existus-ului, cum ar fi amploarea suferinței (să ne gândim la un pacient oncologic, ca exemplu). Ceea ce ar însemna că încercările de a trata suferința sunt parte a lipsirii Divinității de dreptul Său absolut. Rezultatul îl reprezintă inumanitatea.
- Cauza decesului. Intervențiile medicale pot întârzia survenirea decesului dintr-o anumită cauză sau chiar să o anuleze, finalul unora dintre pacienți fiind altul decât cel intenționat de Divinitate.
- Condițiile decesului implică unde, cu câte membre etc., toate fiind susceptibile de a fi modificate de intervențiile medicale.
Dreptul de decizie privind momentul decesului este și el subiectul intervențiilor medicale, mai ales a celor de urgență. Într-un astfel de context, resuscitarea unui pacient (spre exemplu) devine o intervenție menită să lipsească Divinitatea de dreptul Său absolut de a decide cu privire la moarte.
Dar oare administrarea noradrenalinei nu este de fapt în aceeași situație, simpla ei utilizare, indiferent de doză, intrând în contradicție cu același drept al Divinității? Dar asta înseamnă că tocmai putem constata contradicția existentă în acel fragment din argumentarea instanței.
Cred că instanța retează atât înțelegerea specificului medical cât și un minim contact cu teologia, raportul credincioșilor cu Divinitatea, din perspectiva încercărilor de-ai afla/ghici intențiile, situându-se într-un alt plan.
Partea mai tristă este că o astfel de abordare ne mută într-un alt spațiu decât cel specific caracteristicilor statului român.
Rog credincioșii să mă ierte pentru tulburarea pe care le-o produce, eventual, aceste rânduri! Ele sunt determinate de convingerea personală (bazată pe lege), că trăim într-un stat laic, credințele noastre religioase (sau absența lor) ținând de sfera privată a cetățeanului.
