„Inteligența eomoțională”; sensuri posibile

Conceptul inteligență emoțională se susține în sensul său tare atâta timp cât vorbim, într-un orizont de discurs evoluționist, despre capacitatea emoțiilor de a salva persoana sau de a contribui la binele ei (înțeles inclusiv dintr-o perspectivă socială). În momentul în care discursul despre inteligența emoțională alunecă spre capacitatea persoanei de a-și controla emoțiile, de a le utiliza în favoarea unor scopuri pe termen scurt sau lung, deja nu mai vorbim în sens tare de emoții, ci despre un totalitarism al intelectului care dirijează dimensiunea emoțională înspre îndeplinirea unor scopuri, dictându-i ce trebuie să simtă. Dacă sistemul afectiv constituie un dat și dacă el contribuie (sau a contribuit) în mod esențial la sensul umanității, atunci controlul emoțiilor, în sensul utilizării lor, reprezintă o radicală reorientare a umanului înspre o altă direcție (adică împlinirea dezideratului modernității). Tendința nu este totuși una nouă în ordine istorică, ea putând fi zărită deja la începuturile filosofiei, în Grecia antică. La limită, putem chiar constata o coincidență (care suportă o interpretare cauzală) între ivirea tendinței de control rațional asupra emoțiilor și nașterea filosofiei. (Ceea ce ar însemna atât că ascensiunea rațiunii în defavoarea emoțiilor constituie unul din fundamentele filosofiei cât și faptul că germenii idealurilor modernității pot fi găsiți în filosofia antică.)