La sfârșitul săptămânii trecute am răspuns invitației domnului Cornel Bențe, participând la UNELM Fest 2024. Aparent o preocupare de nișă, specifică celor care se ocupă de resursele umane, specifică activităților efectuate pe baza contractelor individuale de muncă (CIM-uri). O privire mai atentă ne poate însă indica un nivel de generalitate, având în vedere că majoritatea celor care muncim o facem sub această formă contractuală.
Discuția de fond a fost despre schimbările pe care le anunță diferitele modificări, multe dintre ele venind dinspre U.E.. Mai progresistă (prea progresistă, pentru gustul unora dintre români) decât câteva state, Uniunea Europeană încearcă diferite soluții la problemele actuale, unele dintre ele având vădite componente socialiste (deranjante pentru mainstreamul intelectual românesc).
Încercând să mă conving că alternez progresismul cu tradiția într-un dozaj adecvat, am încercat să susțin câteva ideii controversate (unele așezate de mine, în mod intenționat, în paradigma controversei), menite să stârnească interogații esențiale și dezbateri.
Tentez o justificare a afirmațiilor (prea) îndrăznețe printr-o scurtă prezentare a temelor asupra cărora am dorit să atrag atenția.
1) Ce modificări de esență poate anunța suprapunerea timpului de lucru din două CIM-uri diferite. M-am raportat la excepția introdusă de art. 76, alin. (4) din legea nr. 199/2023 la interdicția generală prevăzută de art. 35, alin. 1 din Codul Muncii (CM). Natura problemei poate fi înțeleasă prin încercarea de a răspunde la următoarea întrebare: Putem munci pentru doi angajatori în (exact) același timp?
Răspunsul tradițional (indicat și de regula stabilită în lege) pare să se așeze pe zona percepției specifice simțului comun, considerând că nu este posibil. Personal sunt rezervat în fața adecvării la realitatea actuală și, mai ales, cea viitoare a unui astfel de răspuns, deoarece o astfel de poziționare va reduce continuu activitățile ce pot fi desfășurate în baza unui CIM (spectrul muncii).
Raportându-mă la excepția introdusă de legiuitor (amintită anterior) dacă excludem intenția de a crea un favor pentru o categorie profesională, respectiv universitarii din medicină (ar trebui să excludem această variantă din cauza obligației de a prezuma prevederile legale că fiind raționale și etice, ele împiedicându-ne să considerăm că s-a dorit crearea unor privilegii pentru o castă[1]) atunci trebuie să deducem că suprapunerea este posibilă oriunde coincid gesturile de a face ceva și a învăța pe alții să facă, adică în toate activitățile educaționale similare.
2) Putem considera opțional cadrul juridic al U.E.? (Întrebarea are caracter retoric, răspunsul juridic fiind în mod clar nu.) Întrebarea se bazează pe constatarea faptului că legiuitorul român caută cu insistență soluții pentru a nu respecta limitele timpului de muncă prevăzute în Directiva nr. 88/2003, consacrate de interpretările (obligatorii ale) Curții de Justiție a Uniunii Europene și preluate în Codul Muncii (că parte a obligațiilor aferente pre-aderării). În discuție este o formă de rezistență față de normele europene, ce reflectă o parte din realitatea „căii românești” de integrare.
Exemplul pe care l-am utilizat este cel oferit de prevederile alin. (2) al articolul 212 din legea nr. 199/2023. El conduce fie la o soluție implicită de tipul un angajat are dreptul să lucreze 3 norme (care, prin interpretarea legii, rezultă că sunt de câte 8 ore fiecare) într-o zi lucrătoare fie la o amplificare a cazurilor suprapunerii timpului de lucru. Precizez că acest exemplu ar putea să nu fie cel mai elocvent, situația fiind creată de insistența (eronată și greșit transpusă) a legiuitorului de-a considera că norma universitară este de 8 ore/zi. Însă, problema există chiar și în acest caz, putând fi indicată ca dovadă situația medicilor care efectuează gărzi suplimentare normei de bază sau mulțimea situațiilor (ce pot fi lesne identificate în REVISAL) de acest tip în care se află diferiți angajați.
Mărturisesc că nu-mi este clar dacă poziția statului român este inadecvată, în discuție fiind relevanța unor restricții ale dreptului de a munci. În egală măsură însă, cred că este destul de clar că transpunerea juridică a intenției de a prelungi libertatea de a munci în acte normative lasă serios de dorit, ea fiind ilegală (în sens stric juridic).
3) Există o vârstă limită până la care putem munci în baza unui CIM? Eu am îndrăznit să afirm că da, aceasta fiind unul dintre sensurile posibile ale actualului cadru juridic (instituit în special de art. 46, alin. (2) din legea 360/2023). Nu că aș dori o astfel de limitare (nu am meditat încă suficient la asta), ci acesta este sensul ce poate fi dedus din interpretarea actelor normative.
Principalul reper îl constituie instituția juridică a încetării de drept a CIM-ului la împlinirea vârstei standard de pensionare. Altfel spus, fie trebuie eliminată formula încetării de drept a CIM-ului la vârsta de pensie, fie trebuie s-o interpretăm din perspectiva vârstei maxime până la care se poate munci în baza unui CIM. În forma actuală a prevederilor legale nu poate fi argumentat tratamentul diferit/special al CIM-ului inițial deoarece nu există o diferență de esență față de un alt CIM. Cu alte cuvinte, din faptul că legiuitorul instituie un regim restrictiv la adresa duratei CIM-ului de bază prin intermediul încetării de drept la vârsta de pensionare, indicând și limite exprese ale posibilității de prelungire, ar trebui să deducem limita posibilității de a lucra pe baza unui CIM, nu posibilitatea de-a încheia un alt CIM pentru a ocoli această limitare. Mai mult decât atât, art. 46, alin. (2) din legea 360/2023 se referă în mod expres la continuarea activității, nu doar la CIM avut la data împlinirii vârstei de pensionare.
Bătălia dusă de pensionari și de câteva confederații sindicale (pe care faptul ca sunt conduse de pensionari tinde să le reducă, de facto, în asociații ale pensionarilor) este centrată pe posibilitatea cumulului pensiei cu salariul, lipsind interesul pentru a analiza relevanța unei vârste maxime posibile pentru lucrul în baza unui CIM. Pentru menținerea libertății de-a munci și evitarea situației de sărăcie asociată unor pensionari, cred că este necesară o nouă instituție juridică, creată special pentru astfel de situații, care să instituie calea de mijloc între interesele individuale (inevitabil egoiste) și cele sociale. Doar că o astfel de intervenție aparține zonei de lege ferenda, acum trebuind să înțelegem cadrul juridic existent.
Dezbaterea publică este centrată pe-o altă miză, foarte importantă pentru unii: riscul interdicției cumulării pensiei speciale cu salariul. Deși o astfel de măsură ar ține de normalitatea vieții sociale, ea nu poate fi adoptată în special din cauza mulțimii pensionarilor speciali care au devenit angajații ai statului, putând fi regăsiți în zonele ce țin de exercitarea puterii. Merită amintit că pensionarea anticipată este deja afectată de interdicția cumulării pensiei cu munca salariată, aceasta fiind comparabilă cu pensionarea specială cel puțin din privința vârstei.
Bănuiesc că multă lume este deranjată, ca de obicei, de temele ce mă preocupă și de modalitatea de abordare a lor: juriștii prezenți la întâlnire au fost iritați de ieșirea din cadrul restrictiv al interpretărilor curente (de fapt, al modalităților curente ce interpretare a realității); filosofii ar putea fi deranjați de banalizarea unor întrebări esențiale ale umanului, generată de tratarea lor cu instrumentele dreptului.
Am o perspectivă un pic mai sincretica asupra problemei, considerând că deseori abordările transdisciplinaritatea surprinde mai bine realitatea. Împărțirea cunoașterii în științe și a predării în discipline riscă să ne amăgească, generându-ne iluzia unei segmentări corespunzătoare a realității. Realitatea este însă mai curând transdisciplinară, înțelegere diferitelor domenii și a modului în care funcționează împreună putând spori priza asupa ei.
Din interese ce țin mai curând de orgoliul personal (de sistemul justificărilor individuale), amintesc frecvent faptul că, alături de creștinism, la nașterea mentalității occidentale au contribuit gândirea (filosofia) Greciei antice și cultură romana, aceasta din urmă având dreptul ca element esențial. Ceea ce ar putea însemna posibilitatea combinației dintre filozofie și drept de a surprinde ceva din esența modului de-a fi specific Occidentului.
……………………………………
[1] Având în vedere că exact pentru aceeași categorie profesională se acordă și o indemnizație pentru o perioadă … nelucrată, ipoteza privilegiilor de castă merită de fapt să fie luată în considerare. Am dorit însă să mențin ideile în această secțiune mai aproape de specificul argumentării juridice.
