În contextul atâtor discuții despre ce se întâmplă pe scena publică sunt tentat a-mi da cu presupusul în problemele politice. Încep prin a-mi afirma lipsa partizanatului (ca orice pseudo-analist), fiind oarecum neutru afectiv față de numele celor care vin sau pleacă de la putere. Am câteva simpatii în această dimensiune inerentă a socialului, însă ele sunt mai curând doctrinare. Or, cum nici unul din partide nu reușește să se așeze doctrinar îmi sunt toate egal de depărtate de suflet. Poate cu oamenii care le compun lucrurile stau un pic diferit, experiența-mi subiectivă conducându-mă la concluzia unor diferențe în calitatea umană a partidelor politice.
Coaliția U.S.L. a căzut pradă lăcomiei propriilor politicieni. Cum mulți dintre ei stau de ani buni pe tușa puterii (cel puțin la nivel central, deoarece local situațiile sunt mai curând amestecate) acest lucru este aproape explicabil. Numai că graba cu care au preluat guvernarea, într-o perioadă în care aveau evidente șanse să aibă rezultate bune la alegeri, îi va costa. Orice guvernare erodează; cu atât mai mult dacă este însoțită de gesturi greșite. O guvernare instituită cu șase luni înainte de alegeri erodează suplimentar, deoarece agenda publică va fi dominată de teme electorale iar electoratul este mai sensibil la promisiunile pe termen scurt și la nerealizarea acestora (memoria electoratului este prin excelență de scurtă durată, mai ales când este intoxicată de campaniile electorale). Or, U.S.L.-ul vine la guvernare după ani buni de promisiuni, foarte puține dintre ele putând fi onorate înainte de alegeri (că situația nu se va schimba radical nici după alegeri ține de o altă poveste).
Băsescu a scos în mod inteligent P.D.L.-ul de la guvernare (presupun că este principalul actor al acestei mișcări politice), salvându-l astfel de la un dezastru electoral. În actualul context, acest partid are șanse să facă un scor bun la apropiatele alegeri (poate undeva în jurul a 20%) și să rămână pe scena politică. Cunoscând tăria alianțelor politice mai aș spune că ar avea ceva șanse să intre la putere peste vreo doi ani în cadrul unei noi alianțe.
De fapt, mă interesează mai curând curentul de renaștere a mișcării socialiste în plin apogeu al dreptei. Mă refer la social-democrație și nu la socialismul de tip comunist. Exceptând faptul că noi încă nu avem partide cu adevărat socialiste, adică bazate pe credința în binele mulțimii și pe empatia cu cei care trudesc, cred că este (sau ar putea fi) o treabă bună, putând vorbi de un oarecare echilibru între cele două tendințe. În plan economic asta ar însemna, cel puțin teoretic, o modificare radicală a strategiei de luptă împotriva crizei economice, trecându-se de la politicile de austeritate la cele de investiții ale statului în economie. Dacă putem vorbi de o mișcare concertată în acest sens, cel puțin la nivelul Europei, atunci vom asista la modificări ale agendei publice în sensul diminuării temelor care servesc lumii finanțelor. Ceea ce ar putea fi o salvare din fața unei severe crize politice și sociale care ne bântuie în ultima vreme.
În plan ideal, revenirea stângii la putere echivalează cu renașterea dialogului social, adică cu reactivarea unei dimensiuni participative a societății la actul de guvernare, prin intermediul partenerilor sociali, diminuând un pic din ruptura pe care sistemul electoral o introduce între putere și cetățeni. După anii de indiferență a dreptei față de principalii parteneri sociali, ba chiar de acțiuni de slăbire și desființare a lor, după îndelungile perioade de guvernare doar în interesul unora, dacă venirea stângii la putere ar fi însoțită de demersurile firești pe care doctrina ei le sugerează am putea vorbi de o revenire la interesul celor mulți.
Speranța mea este umbrită de teama indusă de stângismul de fațadă al politicienilor noștri, mai ales în condițiile în care vedem revenind în scenă baroni locali și alte personaje autoproclamate de stânga, dar ale căror averi depășesc ceea ce au majoritatea celor de dreapta. Mă tem așadar că singurul interes pentru acești oameni îl reprezintă banul public și diversele favoritisme economice și juridice pe care putere le aduce cu sine. Stânga occidentală a mers și pe o logică a investițiilor pentru cei mulți, a dezvoltării în interesul tuturor. Or, stânga noastră din ultimii 22 de ani (în măsura în care se poate vorbi de stânga) s-a cantonat mai curând în zona acțiunilor populiste ieftine, care au încurajat nemunca, inducând alte tipuri de inechități sociale decât cele caracteristice dreptei: favorizarea unor grupuri sociale inactive, dar care prezentau interes deoarece constituiau un bazin electoral stabil, în dauna celor care muncesc, eliminarea criteriilor de performanță în aparatul public în favoarea promovării pe criterii politice, centralizarea excesivă și interesată etc.
În epocă, am sperat că venirea dreptei la putere va aduce cu ea ceva din cultul muncii și al valorii personale. Să ne amintim că asta s-a întâmplat după ani buni de absență a oricărui interes pentru o reașezare axiologică a societății, trepădușul politic fiind pseudo-valoarea cotidiană pe scena publică. Poate că s-a schimbat ceva în acest sens, unele transformări având un caracter pozitiv. Dreapta a adus cu ea din păcate și efecte negative semnificative, cel mai important constituindu-l disoluția dialogului social, atât cât era el. Eliminarea unor întregi categorii sociale din preajma puterii prin spargerea mecanismelor de consultare și dialog constituie, în termeni absoluți, o serioasă pierdere, mai ales în condițiile în care a fost vorba de o societate încă insuficient așezată pe această dimensiune (slăbiciunea manifestațiilor sindicale și incapacitatea unor acțiuni concertate și semnificative dă seama de această neașezare). Protestele din ianuarie 2012 constituie doar unul din efectele acestei delegitimări a partenerilor sociali pentru care dreapta a acționat în mod consecvent.
Ce-i lipsește „stângii românești ” pentru a deveni o stângă în sensul tare politic al termenului?
Intelectualii; mă gândesc aici nu la intelectualii care aderă la stânga din interese personale și circumstanțiale, ci la intelectualii care sunt de stânga din convingere. Intuiția fostului președinte Iliescu este în acest sens corectă; doar demersurile ulterioare au fost greșite. Componența actualului guvern tinde să facă vizibil acest lucru, poate cu câteva excepții (furnizate, majoritatea, de liberali). De ce lipsesc intelectualii? Cred că actuala formă a stângii nu convinge. De altfel, nu am văzut nici un interes de a îngloba mișcările intelectuale de stânga; mă gândesc la exemplul celor de la Critic Atac. Nu cred că intelectualii români sunt de dreapta, așa cum s-a sugerat; și în acest plan al socialului preferințele sunt împărțite. Însă forma actuală a stângii nu convinge încă intelectualii. Motiv pentru care la noi mai este loc la stânga (prezența ciudată a liberalilor în această regiune a politicii poate constituie una din dovezi).
Deschiderea; în mod ciudat anii de opoziție nu au condus la reformarea partidului auto-proclamat de stânga. De altfel, rezistența structurilor de conducere anterioare este vizibilă și în rândul altor organizații, un exemplu bun fiind sindicatele. „Vechile gărzi” au preferat riscul morții organizațiilor decât să se predea. O stângă ce ar trebui să fie deschisă la dialogul social, este prinsă în lanțul pe care grupurile de interese (deseori meschine) din care este formată îl constituie în jurul organizațiilor de partid. Gestul de a-și anexa una din organizațiile de dialog social, transformând membrii acesteia în trepăduși politici ce-și urmăresc mai curând propriile interese, închide stânga în pseudo-dialogul preferențial cu această organizație, confundând deseori ițele intereselor personale trase în culisele partidului cu dialogul social. Deschiderea ar presupune capacitatea de a absorbi în mod onest teme de dezbatere și oameni interesați să le promoveze, aceștia găsind în rândul stângii un sprijin pentru idealuri (sau ideologii) sociale. În mod ciudat, experiența personală (deci subiectivă) mi-a arătat că mai ușor (și onest) pot discuta cu oamenii de dreapta aflați în posturi de conducere decât cu cei de stânga, ultimii fiind mult mai închiși de ordinele și interesele partidului (și celor care-l compun).
Oamenii; am în vedere oamenii de stânga, adică cei care au făcut din echitatea socială și ajutorarea altora un crez pe care-l întrețin cu toată ființa lor. Or, „stânga politică românească” pare imună la oamenii de stânga, în special la intelectualii care i-ar putea înnoi discursul, imaginea și chiar structura.
