Dezbaterea publică asupra situației Greciei este o problemă a priorităților, întrebarea fundamentală fiind: ce trebuie să aibă prioritate, capitalul sau socialul? Adică, banii sau oamenii?
Aparent paradoxal, în lupta politică privind situația Greciei nu este de fapt doar problema Greciei, ci însăși dimensiunea socială a Uniunii Europene, consolidată prin Tratatul de la Lisabona.[1]
Preluând formula lui Ilie Șerbănescu, Grecia nu s-a împrumutat, ci a fost împrumutată, cea mai mare parte a împrumuturilor fiind legate de susținerea monedei euro.
Ceea ce spune Yanis Varoufakis, referindu-se la politica economică greșită a Uniunii, trebuie înțeles și sub un aspect ce are efecte importante și pentru România: nu poți construi o uniune de state care să fie bazată doar pe libera circulație a mărfurilor și a cetățenilor (lucrători), adică doar pe libertatea economică, lăsând sistemele sociale în sarcina statelor membre (în baza „indiscutabilului” principiu al subsidiarității). Acest mod de organizare profită statelor dezvoltate ale Uniunii, fiind defavorabil restului țărilor. Putem să observă asta în cazul României, transformată în piață de desfacere pentru produsele occidentale și în rezervor demografic pentru susținerea pieții muncii din țările dezvoltate.
Când „imporți” lucrătorii unei țări, lăsând statul din care au plecat să suporte cheltuielile sociale cu membrii familiei acelui lucrător, înseamnă că i-ai șubrezit o dimensiune strategică: capacitatea de-a asigura serviciile esențiale pentru cetățenii săi. Măsura justă este să-i restitui statului de unde lucrătorul a plecat o parte din contribuțiile sociale ale acestuia, făcându-l astfel solidar cu membrii familiei sale.
Lucrătorii migranți pleacă din țară, în cea mai mare parte a lor, din lipsă de oportunități, asumând calvarul migrației. Însă, datorită incapacității statului român de a-și cere drepturile și, mai ales, datorită reticenței statelor occidentale de-a accepta măcar o discuție pe această temă, plecarea cetățenilor români are o componentă de injustiție socială: ei nu mai sunt solidari cu cetățenii care i-au sprijinit anterior. Cei care pleacă s-au format într-un sistem de învățământ, au beneficiat de serviciile unui sistem de sănătate, și-au desfășurat o parte din viață în administrația statului etc., toate aceste activității fiind susținute de contribuțiile concetățenilor care au plătit la diferitele fonduri în toată această perioadă. Or, tocmai acei cetățeni care le-au susținut câteva categorii de servicii prin munca lor se întâmplă să aibă la rândul lor nevoie de solidaritate. O bună parte dintre ei au ieșit între timp la pensie și sunt afectați de faptul că puțini români lucrează în țară și susțin astfel sistemul asigurărilor sociale; pensia lor este mai mică decât ar fi îndreptățiți deoarece cetățenii plecați din țară nu mai contribuie la acest sistem. Toți au nevoie de servicii medicale, însă posibilitățile statului sunt reduse deoarece cetățenii plecați nu mai contribuie la sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Și exemplele pot continua…
Cum spuneam, de vină nu sunt cei plecați, ei având dreptul să-și fructifice oportunitățile. Mai mult chiar, mulți dintre ei au fost, într-o formă sau alta, „izgoniți” de instituțiile statului și uitați în țările de destinație de aceleași instituții. Culpa este împărțită între statul român, incapabil să-și apere drepturile, și statele occidentale, avide să câștige cât mai mult indiferent de consecințele sociale.
Or, Grecia a încercat să arate că ceva nu este în regulă cu însăși construcția Uniunii Europene, aceasta trebuind să fie regândită. Înghesuirea mediatică a grecilor în imaginea unor cetățeni care huzuresc pe banii altora ține mai curând de strategiile de manipulare, menite să apere cu orice preț interesele capitalului.
Uniunea Europeană a asumat valorile sociale, dar pare să le uite în momentul transpunerii lor în practică. La rândul ei, România se declară un stat social (art. 1, alin. 3 din Constituție: (3) România este stat de drept, democratic şi social… – pentru cei care au uitat), însă ratează implementarea valorilor sociale.
Se pare că doar Grecia și-a amintit că o țară este un spațiu social construit pentru apărarea intereselor membrilor lui, nu o corporație, a cărei singură menire este profitul.
Parafrazând sintagma tradițională, una din concluziile pe care trebuie să le tragă țările occidentale: „Să te ferești de greci chiar și când le faci daruri!”
PS: Dintr-o perspectivă teoretică, atitudinea Greciei poate fi considerată demersul Varoufakis –Tziparis.
Promovarea mediatică a „fățărniciei lui Varoufakis”, bazată pe faptul că are avere (deci atitudinea lui trebuie să fie falsă!), dovedește fie captivitatea unor redactori într-o anumită zonă a ideologiei luptei de clasă (unde un om cu avere trebuie să fie inevitabil de partea capitalului), fie dorința de manipulare. Istoria socialismului, mai ales în variata sa social-democrată (pe care o prefer), înregistrează suficiente exemple de oameni cu bani care au apărat principii socialiste. Dreapta a preferat să arunce în umbră astfel de atitudini prin intermediul etichetei socialism de caviar, Franța fiind cotată la cel mai înalt nivel în domeniu. Cetățenilor de dreapta care au idiosincrazii față de social-democrație le amintesc că și în creștinism sensibilitatea celui bogat față de cel lipsit de șanse constituie o valoare.
[1] A se vedea articolele 3, 9 și 152.
Excelent!