De ce mor românii în accidentele rutiere?

Motivele sunt mai multe: pentru că sunt nevoiți să se înghesuie tot mai mulți pe aceleași șosele inadecvate noului trafic, deoarece nu au autostrăzi, pentru că sunt nevoiți să circule alături de alți români, pentru că sunt imprudenți în trafic și expunerea poate continua.

Mă voi opri însă doar asupra unuia dintre ele: românii mor în accidentele rutiere și datorită procedurilor de salvare deficitare și/sau modului problematic în care acestea sunt aplicate. Două surse de nervozitate am în acest sens: experiența personală și un eveniment recent la care am fost martor. Voi începe cu ultimul: în data de 3.05.2013 în timp ce conduceam pe șoseaua dintre Gura Humorului și Fălticeni am fost blocați în trafic datorită unui accident rutier. Am coborât din mașină să văd ce s-a întâmplat. Un autoturism se răsturnase.[1] Partea mai tristă este că una dintre victime (șoferul) era așezată direct pe asfalt, lângă ea aflându-se un echipaj de la Ambulanță și oamenii de la SMURD. Tot ce am putut zări în scurtul timp în care mi s-a permis să mă apropii a fost că singurul gest terapeutic care se efectua era cel de a-i face un EKG pentru a exista dovada decesului. La întrebarea mea discret iritată privitoare la minimele gesturi de salvare necesare mi s-a răspuns că este decedat (și, evident, să plec de acolo). Nu știu ce se întâmplase înainte de a ajunge eu acolo însă cert este că nu beneficiase de trei gesturi terapeutice esențiale (din punctul de vedere al minimelor cunoștințe în domeniu pe care le am): nu avea o linie venoasă instalată (obligatorie pentru orice procedură de resuscitare), nu era intubată (gest terapeutic esențial și obligatoriu) și nu era imobilizată (cum spuneam, victima era așezată pe o pătură direct pe carosabil la o distanță de cca. 8 metri de autoturismul avariat). Decedată sau nu la sosirea ambulanței,  victima trebuia să beneficieze de minim 30 de minute de resuscitare cardio-respiratorie.

Recunosc că am, probabil, o atitudine exagerat de critică față de astfel de cazuri datorită unei experiențe personale: în urmă cu cca. 10 ani am fost autorul/victimă a unui accident rutier, cu leziuni abdominale (ulterior s-au constatat multiple rupturi de intestin), de bazin (fracturi) și la membru inferior stâng (multiple fracturi de femur). Ambulanța ajunsă la fața locului m-a deplasat mai întâi la un spital local. Evident, amintirile mele sunt parțiale, fiind întrerupte de desele perioade de inconștiență. Îmi amintesc faptul că eram întins pe o targă de ambulanță în fața așa zisului spital și câțiva „profesioniști” se uitau la mine spunându-și că nu o să supraviețuiesc, în timp ce eu îi rugam să-mi pună o perfuzie, indicându-le o posibilă ruptură de splină. Convingerea lor că nu am șanse a fost mai puternică decât rugămințile mele; motiv pentru care nu mi-au instalat o linie venoasă. Urcat în ambulanță, doar cu șoferul acesteia, m-am luptat cu setea pe care o resimțeam în scurtele perioade de luciditate, rugând conducătorul ambulanței să-mi dea apă. Șoferul, om milos (o fi zis săracul să-mi facă o ultimă plăcere înainte de moarte) sau obosit de vaietele mele (nu beneficiasem nici de calmant nici de o imobilizare a fracturii de femur), a oprit mașina și mi-a cumpărat un bidon de apă; până la spitalul județean (cca. 60 de km) l-am băut tot. Evident, o mare parte „s-a scurs” direct în peritoneu. Unii au spus că apa băută mi-a accentuat afecțiunile ulterioare, ridicând riscurile aferente procesului de vindecare. Eu cred că a fost unul din gesturile „de automedicație” care mi-a salvat viața. Cert este faptul că am trecut prin câteva „filtre medicale” care nu au făcut nici un gest terapeutic.

Această experiență personală mă face să empatizez profund cu amărâtul care a murit pe șosea în condițiile în care este posibil să fi avut o șansă de supraviețuire, fie ea cât de mică. Cu atât mai mult cu cât un astfel de eveniment are loc într-un context discursiv deosebit de apreciativ la nivel oficial în ceea ce privește serviciul de urgență și în condițiile în care a beneficiat în ultimii ani de sume considerabile. Pe seama acestui serviciu avem și un erou național. Sunt de acord că au fost îmbunătățiri semnificative. Însă sunt de asemenea convins de ceea ce-am văzut: un om a fost declarat mort fără a beneficia de toate procedurile aplicabile într-o astfel de situație.

Poate că înainte de a ne apuca să inventăm noi metode punitive pentru șoferi ar trebui să vedem care este vina sistemului, cine sunt responsabilii și ce ar trebui schimbat. Trăim într-un stat în care culpa este descărcată prea mult pe seama morților în timp ce nu vedem răspunzând gestionarii sistemului. Semn că răspunderea personală a conducătorului unei instituții publice pentru ceea ce nu funcționează este un concept inaccesibil politicienilor români.[2]