Astăzi, 1 mai, este Ziua Muncii. De fapt, este Ziua Muncitorilor, deoarece munca nu există (deocamdată) fără oamenii care o desfășoară. Normal este să spun: „La mulți ani, tuturor celor ce muncesc!”. Cu condiția însă de a clarifica sensul acestui „La mulți ani!” în privința muncii, el implicând atât urarea de viață îndelungată pentru cei ce-și câștigă traiul prin intermediul muncii cât și dorința de perpetuare a acestei soluții existențiale.
Scurta tradiție a acestei zile crease obiceiul unei forme de celebrare. Anul acesta tot mai puține persoane se identifică pe ele drept muncitori iar mulțimea foștilor muncitori este marcată de tulburarea identității de sine generată de revirimentul religiei. Unii au amânat sărbătorirea pentru a respecta postul în timp ce alții petrec pe ascuns, pentru a păstra aparențele față de o societate ce pare mai religioasă și pentru a se feri de ochii (de fapt cvasi-indiferenți) ai autorităților.
Coincidența cu sărbătoarea religioasă este accidentală, combinația dintre ambiguitățile identitate și apetența pentru petrecere reușind în anii anteriori să salveze cea din formele anterioare de celebrare. În schimb, contextul politic este în mod evident nefavorabil recunoașterii muncii. La mare preț sunt în această perioadă cei care-și câștigă veniturile din alte surse decât munca. În timp ce unele ocupații din această categorie sunt cel puțin la fel de utile social cu munca (cum ar fi inovarea și contribuția la dezvoltare bazată pe investiții), altele au mai curând un caracter parazitar, dezvoltându-se în aura de legitimitate a afacerilor. Multe din ocupațiile utile presupun de fapt tot muncă, diferența esențială fiind generată de nivelul de impozitare. Există o explicație simplă pentru o astfel de situație: avem guvernanți care au muncit (în medie) prea puțin la viața lor pentru a avea sensibilități față de muncă. Muncitorii sunt pentru ei abstracțiuni, simple variabile în niscaiva calcule economice. Guvernanții nu reușesc să vadă oamenii care muncesc deoarece sunt atenți doar la costurile forței de muncă și la soluțiile pentru reducerea lor.
În mod ciudat, noile generații preferă să nu se perceapă pe sine drept muncitori, ci mai curând drept cu totul altceva. În parte au dreptate, dar din alte motive decât cele conștientizate: deoarece tind să fie plasate din ce în ce mai mult în zona precariatului. În bună măsură muncitorii sunt fie plecați fie pensionați. Cei rămași preferă să se considere mai curând antreprenori, chiar dacă își câștigă existența în calitate de muncitori. Atacurile consecvente asupra acestui status i-au determinat să se rușineze de el, încercând să-l înlocuiască cu alte denumiri. Înlocuirea salopetei cu cămașa albă („albirea gulerelor”) a facilitate și ea această modificare a înțelegeri de sine.
Există și un motiv pragmatic pentru ocolirea statutului de muncitori: munca are nivelul cel mai mare de impozitare, acesta fiind, bănuiesc, cel mai bun indicator al modului în care-și prețuiește o societate muncitorii. În principiu impozitarea ține de o zonă a normalității sociale, fiind forma în care cetățenii contribuie la constituirea bunurilor și serviciilor publice. Ea alunecă în zona anormalității în momentul în care algoritmii de aplicare conduc în final la o creștere accentuată a bogăției unora și la o sărăcire continuă muncitorilor.
Alături de tradiționalele demonetizări de factură ideologică, munca trece acum prin zbuciumul specific contextului actual, fiind din ce în ce mai amenințată de viitor. Motivația sărbătoririi muncii pare să fie întemeiată doar pe trecutul recent.
Există riscul ca undeva în viitor Ziua Muncii să devină de fapt Ziua Roboților. În principiu am tinde să credem că este vorba de risc doar în măsura în care înlocuirea muncii umane va fi continua trendul actual: o creștere progresivă a bogăției unora dublată de o sărăcire continuă a majorității. Deoarece prezentul și (mai ales) viitorul nu mai pot fi interpretate din paradigmă marxistă, singura soluție pare s-o constituie o nouă ideologie, menită să salveze șansa la supraviețuire a majorității societății prin transformare acestei zile în Ziua Umanității. Este din ce în ce mai clar că clasa muncitoare nu mai reprezintă o forță politică pentru majoritatea societăților. În principiu am putea spune că nu este nimic prea grav, în bună măsură ea fiind o creație ideologică, bazată pe utopia unei conștiințe de clasă. Gravă este incertitudinea crescândă asupra viitorului muncii, accentuată de răbufnirile ideologiei neo-liberale.
Am încercat câteva gânduri pe tema viitorului muncii în articolul de mai jos. Bănuiesc că multe dintre estimările mele sunt greșite. Chiar și într-o astfel de variantă rămân importante preocupare față de viitorul muncii și multiplele forme de interogare pe această temă.
(Sursă imagine: https://futuremakers.ro/food-thought-thoughts-future/4-predictions-for-the-future-of-work/)
