Despre actualitatea stoicismului

Constat că m-a luat valul perioadei (manifestat, bănuiesc, prin numărul mare de traduceri, republicări și abordări critice/apologetice) si am început sa-i citesc (recitesc – pentru câțiva dintre ei) pe stoici.

Treptat cred ca încep să înțeleg câteva din cauzele care-i situează in preferințele actuale. Voi  risca câteva ipoteze explicative:

• Incertitudinea în continuă creștere. Treziți violent din iluzia controlului total, ne vedem nevoiți sa găsim soluții pentru a trăi în continuare într-o lume ce ne-a spulberat iluzia unei bune prize cognitive. Câteva exemple de soluții stoice ce par utile în acest context:

1. 1.  Împărțirea lumii în lucrurile care depind de noi și în cele care scapă controlului nostru, de cele din urmă fiind inutil să ne îngrijoram sau să ne lăsam afectați.
   2. Ideea de soartă sau destin ca soluție explicativă pentru nereușitele noastre ori pentru diferitele forme de inactivism.
   3. Criza modelelor generată de multiplicarea polilor de informare. Din moment ce fiecare poate avansa pretenția de-a exprima umanul utilizând noile mijloace media avem nevoie de generalizări simplificatoare ale umanității care să ne permită înțelegerea (sau iluzia deținerii ei).

• Preocuparea pentru a salva o zonă a filosofiei prin intermediul unei abordări practice, centrate pe consiliere. Stoicismul și existențialismul cred că sunt principalele curente ce pot furniza idei utile.[1]

Prezența tot mai evidentă a barbarilor ar putea conta și ea, forțându-ne să analizăm stoicismul din perspectiva contribuției sale la construcția umanismului. Redescoperirea barbarilor epocii noastre ar putea constitui o asemănare ce participă la explicarea preferințelor actuale pentru gândirea stoică.

Înflorirea stoicismului la începuturile Imperiului Roman ar putea să aibă legătură cu nostalgiile generate de dispariția Republicii și începutul ivirii unei noi forme de civilizație, ce nu se așeza pe cadrele înțelegerii tradiționale. Pandemia, războaiele actuale, impactul noilor tehnologii determină nostalgia după vremurilor anterioare și angoasa față de ce va urma.

La prima vedere relativa bunăstare a societății actuale pare să intre în contradicție cu perspectiva stoică. Această aparență este generată de reducerea, simplificatoare, a stoicismului la resemnare. Disputa stoică n-a fost determinată de imposibilitatea accesului la bunăstare, ci de limitele încercării de a căuta semnificația existenței în zona controlului ei. Seneca și Marc Aurelius n-au dus-o rău din perspectiva averii și a puterii, problemele lor ținând mai curând de zona limitelor satisfacției aduse de acestea. Zenon pare s-o fi dus și el binișor, având în vedere că s-a ocupat o vreme de educarea  celor înstăriți. Excepție pare să facă Epictet; însă, am putea fi induși un pic în eroare de diferențele de statut dintre diferitele categorii de sclavi.[2]

După ce anterior îmi părea un model de înțelepciune (cu care, eventual, mă puteam amăgi; adică fără a-l putea urma vreodată), stoicismul îmi sună acum familiar, furnizându-mi o formă de împăcare posibilă în fața a ceea ce aduce vârsta. Relevanța diferenței dintre filosofia citită și filosofia trăită (filosofia ca mod de viață, preluând o idee lansată de Pierre Hadot) îmi pare acum diferită.

Sugerez astfel că stoicismul este un mod de gândire util în special vârstelor mai înaintate. Într-o reformulare pe zona gândirii cotidiene: Nu mai poți merge din cauza reumatismului?! Stai liniștit că nimeni nu-ți poate lua ceea ce este al tău! Mobilitatea membrelor nu este a ta, ci îți este dată de destin, tot el urmând să ți-o ia când crede de cuviință. … Chiar dacă diferitele forme de intervenții menite să îmbunătățească calitatea vieții par să intre în contradicție cu poziționările stoice, condiționarea accesului la ele de existența resurselor pare să atenueze disputa.

Stoicismul ne poate orienta în direcția inversă dorinței de control a propriei vieți, ajutându-ne să conștientizăm că, în cazul credinței în a această formă a prizei la lume, suntem victimele unei iluzii. Problema este că iluzia controlului este parte integrantă a spiritului occidental, participând la nașterea progresului.[3] În măsura în care revirimentul gândirii stoice este un fenomen real, el ar putea să indice o schimbare semnificativă în imaginea de sine a umanului.

______________________________________

[1] Eu as adaugă știința si terapiile cognitiv-comportamentale, dar risc să supăr multa lume.

[2] Dacă am încerca să-i înțelegem prin comparația cu o categorie socială actuală atunci angajații (evident, ne-bugetari, pentru a nu intra în conflict cu mainstream-ul intelectual) par să fie cei mai buni candidați.

[3] Pe care stoicii l-ar considera, probabil, o altă iluzie.