Despre comunism, condamnare și creștinism; discursul (pseudo-)moral ca formă de excluziune politică

Teoria forțelor situaționale mă duce cu gândul la indiferența cu care sunt condamnați de-a valma călăii și victimele comunismului, la reacția pe care-o au cei nedreptățiți, forțați să se ascundă din cauza intensității cu care acuzatorii vor să-i culpabilizeze, în elanul bucuriei lor de-a fi descoperit vinovați și persoane care-i facă să se simtă diferiți, deosebiți, eroi ai luptei împotriva dușmanului comunist. În bună măsură victimele au devenit călăi; poate nu la fel de răi, însă suficient de sofisticați pentru a-și ascunde sofismele. Condamnarea în masă pe care-au practicat-o în ultimii 20 de ani este unul din motivele rupturii sociale pe care-o trăim, intelectualii fiind forțați fie să se alăture acestui juriu social fie să cadă în afara cercului elitelor intelectuale (inevitabil de dreapta). După  50 de ani de teroare comunistă intelectualii au trebuit să îndure alți 20 de presiune elitistă, perspectivele medii, neutre față de simpatii politice, sau cele care asumă alte preferințe politice decât mainstreamul, fiind condamnate ab inițio. Deși adepți declarați ai creștinismului, nu s-au sfiit să arunce în mod repetat piatra, chiar înainte de a încerca să înțeleagă. Cei puri au sfârșit prin a-i condamna pe cei care-au cedat presiunii și au acceptat mici complicități, trăgând definirea umanului la nivelul lor moral. N-au contat motivele purității primilor, care n-au avut întotdeauna la bază mari decizii morale, așa cum nu contează motivele căderii celor din urmă, care s-au lăsat prinși în rolurile oficiale ale sistemului.