O bună parte din creierul nostru este „ocupat” de ceea ce presupune existența socială: limbaj, norme, interdicții etc., semn al locului pe care-l ocupă cooperarea în dezvoltarea noastră mentală. Cooperarea, atunci când acționează în calitate de sentiment (ca dorință-de-a-fi-împreună), este rodul spaimelor (externe și interne) pe care existența le aduce cu sine, fiind una din formele de înfrângere (sau cel puțin diminuare) a unui anume gen de frică. Coexistența (adică viața socială) a produs antidoturi chiar și împotriva fricii de moarte, religia fiind de departe cel mai cunoscut nume pentru astfel de strategii.
Suntem orientați predominant pentru a vedea lucrurile în modul avantajos pentru noi. Așteptările altora ca noi să le recunoaștem dreptatea pe care o au se va lovi de această orientare, de zidul interpretărilor realizate din perspectiva a ceea ce credem a fi propriul interes, de rolul pe care-l au toate justificările noastre în constituirea și apărarea identității proprii.
Orice societate este, din punct de vedere moral, dominată de metanorme ce nu sunt deseori cuprinse în cadrul normativ formal; un exemplu în acest sens îl constituie cooperarea indivizilor, valoare ce pare să se fi cristalizat de-a lungul evoluției și care vine deseori chiar în contradicție cu normele oficiale. Exemplul ce-l mai elocvent îl constituie turnătorul, gestul acestuia putând fi interpretat ca pozitiv din perspectiva interesului pentru ordinea socială imediată (mai ales atunci când nu are un beneficiu din asta)[1], dar care este judecat negativ din perspectiva valorii umane de cooperare ce constituie o metanormă, aflată așadar în contradicție cu normele juridice oficiale.[2] Individul, prins între presiunea exercitată de autorități pentru a coopera și interesul umanității în genere, este nevoit să înfrunte acest paradox printr-o decizie personală, având de ales între afirmarea umanității în dauna acelei forme de organizare socială, și sprijinirea autorității în dauna încrederii semenilor.[3]
[1] Într-un mod aproape paradoxal pentru marile discursuri moralizatoare de la noi, o parte din civilizația spațiului public occidental se întemeiază pe o delațiune cvasi-universală exercitată de cetățeni, aceștia nefiind bântuiți de mari dileme etice atunci când pun mâna pe telefon pentru a apăra regulile sociale.
[2] Este greu de spus dacă în acest caz mai poate fi vorba de o metanormă și nu de o normă specială ce face parte din cadrul normativ al umanității, asumând chiar și riscul de a contravine normelor societăților contemporane.
[3] În discuție este atât capacitatea de decizie cât și competența intelectuală, gradul de pregătire umanistă, apropierea de un anume sens al umanității (care stă deseori sub semnul accidentalului), capacitatea de a-și crea un destin propriu indiferent față de presiunile imediate etc.
(Imagine preluată după: http://www.originalsoundversion.com/editorial-context-is-everything/)
Se pare ca inca nu ne-am trezit din cosmarul „maretului vis luminos” in care binele propiu si personal nu se distinge de cel comun, poporand, schitat cumva in ilustra personalitate a multiubitului si stralucitului conducator si educator in ale maselor naive si nestiutoare care aveau sa-l deprinda cu binisorul sau cu frica in suflet, dupa preferinte…
O parte a articolului este despre cele două variante de cooperare: una oficială, necesară pentru existența oricărei societăți particulare, și cealaltă fundamentală, obligatorie pentru existența societății în general (sau a sociabilității, pornind de la care este posibilă societatea).
Am pus în discuție o zonă cvasi-paradoxală pe care relația dintre cele două moduri de-a fi ale societății o conțin, paradox ce trebuie rezolvat la nivel individual, pe baza unei prezumții de competență în domeniu (de altfel, orice morală este fundamentată pe prezumția de competență, tot astfel cum orice sistem juridic nu este posibil decât recurgând la prezumția universală de cunoaștere și înțelegere a legii, adică la prezumția de competență juridică).
Precizarea este chemată de neînțelegerea cu care mă raportez la tema acestui comentariu, lipsindu-mi cunoașterea motivului său.
Daca mi s-ar permite as amenda lipsa de atentie, seriozitate, deferenta cu care s-ar cuveni impune o viziune integratoare asupra „diversitatii” (cu toata paleta de sensuri pe care o acopera) – ca sa nu vorbim aceeasi limba si sa intelegem lucruri diferite, daca nu chiar contradictorii. Omul universal – la modul ideal cum ni se prezinta – nu ar trebui sa fie rupt de tara sa, pe care o vede daramata si ducandu-se de rapa. Cu alte cuvinte, unii zambesc chiar daca afara ploua, dar nu toti cu siguranta; sau am putea sa ne intrebam daca sa ne lasam de politica nu ar insemna sa ne sinucidem moral;