Critica
Eșecul sindicalismului românesc este eșecul unei ideologii în care s-au înscris sindicatele. Născute în perioada post-revoluționară (adică post-comunistă), sindicatele au păstrat ideile acelor vremuri, preluând astfel și ceva din viziunea oficială din perioada comunistă. Împrumutul este evident și în atitudinea față de patroni, caracterizată de cultivarea urii și dorința de a-i controla (simbolul clasei muncitoare care aspiră la preluarea puterii), mineriadele fiind momente care evidențiază această mentalitate. Succesul liderilor sindicali s-a baza pe combinația dintre continuarea urii (deseori în forme atenuate) față de patroni și cultivarea sentimentului de nedreptate față de muncitori, sindicalismul fiind cel chemat să repare această nedreptate. Această atitudine a avut succes atâta timp cât clasa politică a depins de imaginea pe care-o avea în fața muncitorilor, imagine care trecea prin filtrul formatorilor de opinie sindicali, iar patronul era de fapt statul. În momentul în care s-a ivit patronatul privat iar politicul a început să se bazeze pe această nouă categorie socială (care are și resursele financiare necesare pentru a-l susține) acest gen de acțiune a fost sortit eșecului, ideologia în care au fost cantonate sindicatele fiind lipsită de soluții și eficiență în fața noului mediu.
Sindicalismul românesc s-a dezvoltat la intersecția a două mari curente (ambele forme de împrumut):
– Pseudo-sindicalismul comunist, o formă de organizare care dă seama de viziunea imperialistă a comunismului, dezvăluind dorința de înglobare, de încorporare a oricăror altor mișcări concurente; adică de anihilare a lor. Este cazul comportamentului pe care comunismul l-a avut față de această formă de manifestare și acțiune socială care este sindicalismul, făcând din el una din pârghiile de acțiune ale partidului.[1] Ceea ce ne-a condus la situația moștenirii unor mentalități sindicale improprii, cea mai evidentă fiind dorința de a subordona mișcarea sindicală unui partid.[2]
– Împrumutarea masivă a unor forme de organizare sindicală din Occident, modulată de câteva adaptări la specificul local (și la fauna locală). Însă și impulsurile venite pe acest canal au dezavantajele lor în condițiile în care se dorește preluarea unor forme de organizare proprii unor ansambluri sociale occidentale; în cea mai mare parte este vorba de translarea lor în medii improprii, fiind incapabile de a avea rezultatele prin care s-au remarcat în mediul de origine.
Cu alte cuvinte, marea lipsă a sindicalismului românesc o constituie absența identității, adică a unor forme de organizare adaptate la societatea românească. Într-un anume sens, tocmai lovitura dată de PDL (-UDMR-UNPR) sindicalismului ar fi trebuit să-l reașeze, adică să-i determine restructurarea sub imboldul acestei critici acerbe. Din nefericire lucrurile nu au stat așa, atât datorită modului de construcție al marilor confederații și al sindicatelor (centrarea pe lider), orice încercare de reformă din interior fiind rapid (și cu succes) respinsă deoarece ea părea o încercare de destabilizare,[3] cât și debușeului pe care l-a asigurat opoziția și media aservită ei pentru refularea nemulțumirii liderilor și proiectarea lor în inamicul comun: puterea. În felul acesta, incapacitatea vizibilă a organizațiilor sindicale a devenit, din ocazie de reformă, prilej pentru afirmarea opoziției, cea din urmă preluând în mod subtil o mare parte din aspirațiile și sentimentele pe care lucrătorii le-au dezvoltat în raport cu organizațiile sindicale.[4]
Partea slabă a poveștii o constituie faptul că odată opoziția ajunsă la putere, sindicatele se vor vedea golite de puterea de-a mobiliza membrii și de-a acționa împotriva noii puteri, datorită conflictului pe care un astfel de gest îl generează raportat la atitudinea anterioară.[5] Va trebui să treacă ceva timp până ce oamenii vor fi reorientați împotriva „prietenului” devenit acum inamic: actuala putere, adică USL-ul,[6] în speranța de a recâștiga statutul firesc al sindicalismului, respectiv situarea în opoziție cu puterea. Cum însă în actuala opoziție se va găsi greu un aliat,[7] nu rămâne decât ca sindicalismul să-și găsească puterea de a deveni (așa cum ar trebui) un pol de opoziție de sine stătător, independent (dar nu indiferent) față de orice partid politic.
Societatea de consum acționează împotriva sindicalismului, prin promovarea unor valori centrate pe consum, prin individualismul și izolarea socială pe care le aduce cu sine, singurele forme de comunicare spre care tinde fiind cele structurate în jurul faptului de-a consuma și de a produce, ambele stând sub semnul lui „tot mai mult”. Tot astfel cum este evident faptul că pentru a pătrunde în mintea și sufletul unor oameni din ce în ce mai izolați ai nevoie de utilizarea masivă a mijloacelor de comunicare, cu un accent deosebit pe televiziune.[8]
Spre exemplu, guvernarea Tăriceanu a alterat în mai mare măsură sindicalismul decât cea a lui Boc: creșterea posibilităților de consum, chiar și fără un serios fundament economic, orientarea cetățenilor către binele individual bazat pe iluzia unei creșteri continue a consumului, au îndepărtat lucrătorii de organizațiile sindicale.
De fapt, a fost vorba de o dublă îndepărtare: a cetățenilor de sindicate și a sindicatelor de cetățeni.
Posibile soluții
Criza economică constituie o oportunitate[9] pentru sindicalism în condițiile în care smulge cetățeanul din visul frumos al societății de consum în care a căzut prin intermediul băncilor, preocuparea lui de căpetenie în ultima perioadă fiind îmbunătățirea standing-ului cu orice preț, manifestând lipsă de grijă față de nivelul câștigului care să susțină acest standing. Odată cu sfârșitul încrederii în bunăstarea venită peste noapte, a scăderii speranței în creșterea exponențială a posibilităților de consum, odată cu presiunea creditelor ce-și așteaptă plata, se ivește și posibilitatea renașterii sindicalismului. Cu condiția ca această posibilitate să nu fie confiscată (și denaturată) de politic.[10]
Recucerirea opiniei publice, îndepărtată acum de sindicalism de presiunea puterii, de presiunea exercitată de-o anumită parte a presei, de hazardarea unora din liderii sindicali în postura de analiști-marionetă ai diverselor televiziuni (și partide), de greșelile liderilor sindicali.
Se vorbește totuși prea mult de eșecul sindicalismului, pe tonul decăderii acestei instituții. Uităm faptul că importanța sindicatelor a scăzut odată cu diminuarea ponderii celor care lucrează din ansamblu populației. Chiar și într-un model ideal de sindicalizare, proporțiile s-ar menține: cu cât mai puțini români care muncesc, cu atât mai puțini membri de sindicat. În aceste condiții „eșecul sindicalismului” se traduce și într-un eșec al muncii ca valoare socială și, mai ales, într-un eșec economic al României, ultimul dezvăluind cel mai mare eșec al politicului din ultimii 22 de ani. Am forțat astfel semnul egalității între eșecul sindicalismului, eșecul economiei și eșecul politicului, o egalitate care poate fi așezată în variate echivalențe: eșecul sindicalismului este un eșec al politicului de a gândi și menține forme de așezare socială indispensabile pentru un stat democratic, eșecul sindicalismului se traduce, într-o oarecare măsură, într-un eșec al economiei (putem vorbi de un grad ridicat de indiferență – cel puțin în ceea ce privește acțiunile sindicale – față de destinul economiei) și așa mai departe.
Teoria formelor fără fond
Una din perspectivele interogative necesare a fi îndreptate asupra sindicalismului românesc o reprezintă teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. Eșecul sindicalismului românesc (în măsura în care se poate vorbi de unul) este eșecul societății românești de a construi și a menține instituții, înscriindu-se într-o bună măsură în paradigma formelor fără fond. Ceea ce înseamnă că esențial pentru relansarea sindicalismului este identificarea și construcția unui fond, adică a unei serii de valori, metode de acțiune și rezultate care să justifice un model instituțional de sine stătător.
Absența tradiției sindicale tinde să facă pertinentă o cercetare privind existența unor forme sindicale situate la distanță de fondul pe care-l constituie societatea românească. Dacă nu există tradiție atunci ea trebuie generată. Nu pe cale artificială, prin reinterpretarea istoriei, ci prin instaurarea unor instituții armonizate în mod cât mai natural cu formele funcționale din societatea românească.[11] Haiducul ar putea constitui modelul tradițional al dorinței de echitate și al gestului redistributiv, indicând chiar un pol de putere. Ceea ce înseamnă că toată creația culturală adiacentă temei haiducului ar putea fi înglobată în ceea ce ar trebui să fie haloul cultural al sindicalismului. Iubirea aproapelui, construită în mentalitatea creștină, ar putea genera fundamentul solidarității, necesară în funcționarea oricărei organizații sindicale. Sunt doar câteva exemple din multele posibile, ele având rostul de a sugera naturalețea unei astfel de preocupări și de a-i stabili direcțiile potrivite de dezvoltare.
Efortul identitar este musai să fie trans-organizațional, generând în primul rând o conștiință de sine a sindicalismului în ansamblul său. Diferențele organizaționale, de stil sau cu iz ideologic, trebuie să fie de fiecare dată ulterioare aceste forme de a fi împreună.
O instituție cum este sindicatul nu se părăsește la primul eșec; ba chiar nici după o serie întreagă de eșecuri. Cu condiția ca ea să se bucure de încredere. Însă care sunt instituțiile care se bucură de încredere la noi? Dacă ar fi să ne luăm după sondaje am tinde să credem că Biserica se bucură de cea mai înaltă credibilitatea. Numai că încrederea noastră în Biserică dă seama mai curând de dorința de a crede în ceva, de nevoie unei instituții în care să ne investim speranța, decât de un popor așezat cu adevărat în creștinism. Aș spune că tocmai conținutul încrederii în Biserică, adică fixarea ei pe anumite forme generatoare de ceva identitate (în joc este mai curând o anumită formă de conservare a tradițiilor decât o renaștere ortodoxă – sau creștină, în general – a acestui popor), indică faptul că nu suntem totuși fără de speranță în ceea ce privește construcțiile instituționale. Adică, cu ceva inspirație, sindicalismul ar putea recupera ceva din încrederea românilor; este drept, numai a celor muncitori.
[1] Să-i spunem, discret peiorativ, sindicalismul de tip stalinist, el având printre caracteristici centralizare excesivă, un discurs împănat cu sloganuri menite să ascundă realitatea (deseori faptul că organizația este orientată în favoarea celor aflați la conducere), existența unor activiști creați pe sistemul brainwashing, hrăniți cu sloganuri și având cultivată iubirea necondiționată pentru „conducătorul suprem” (al organizație, în acest caz), prezentarea drept mari reușite a unor chestiuni nesemnificative pentru membrii de sindicat (spre exemplu, concentrarea acțiunii sindicale pe obținerea unor sporuri salariale – o acțiune de decenii, în care se ajunge treptat la discrete creșteri salariale pentru unii – în dauna luptei pentru o reașezare salarială semnificativă), absența preocupărilor pentru noile mecanisme identitare, inclusiv de natură profesională etc.
[2] Relația P.S.D. – Frăția fiind o formă de punere în scenă a unei astfel de subordonări, chiar dacă într-un alt context.
[3] Să ne amintim limbajul de lemn comunist și post-comunist (adică iliescian), pentru care orice acțiune a opoziției, orice mișcare ce nu dorea să se alinieze la viziunea unică, era privită drept o acțiune de destabilizare, ce trebuie tratată dur, pentru a ne putea întoarce la ordine (e o punere ideologică în scenă a comparației dintre critică și anarhie).
[4] Investirea simbolică a liderilor USL drept reprezentanți ai sindicatelor s-a făcut în două momente esențiale pentru căderea sindicalismului în această capcană politică: baia de mulțime organizată acestor lideri la una din manifestațiile confederațiilor sindicale și marea întâlnire (dublată de nu știu ce pacte și înțelegeri) a opoziției (pe atunci) cu toate organizațiile sindicale, acestea căzând pradă cântecului de sirenă pe care partidele politice l-au debitat în aspirația lor la putere. Evident, ea a fost pregătită și întărită de o serie întreagă de bisuri mediatice pe teme sindicale desfășurate de reprezentanții USL și de perorații pe teme sidicalo-politice puse în scenă de majoritatea liderilor sindicali la vârf, acestea pregătind, împreună, confuzia.
[5] Faptul a fost evident prin starea de stupoare pe care a stârnit-o în rândul sindicatelor noua guvernare: deși USL-ul a guvernat 7 luni în anul 2012 fără a da ceva lucrătorilor sau sindicatelor, acestea din urmă au fost paralizate în propria inactivitate, fiind prinse în lupta simbolică pe care puterea a continuat-o cu Președintele, USL-ul comportându-se ca și cum ar fi în opoziție. Astfel că marile confederații sindicale au fost captivele acestui mecanism ideologic, pe fondul incapacității lor de reformă și a pierderii unei părți semnificative din identitate. O singură excepție, și aceea timidă: CNS „Cartel Alfa”, care a îndrăznit organizarea unui miting în toamna acestui an cerând modificarea legii dialogului social și a legislației muncii. De notat însă și faptul că acest miting ar fi trebuit să se desfășoare în luna iunie 2012, însă el a fost amânat de dragul puterii-opoziție, deoarece risca să-i tulbure acesteia jocurile referendumului pe tema demiterii președintelui. Cum USL-ul avea un pact cu sindicatele pentru a modifica rapid legislația muncii și a dialogului social odată ajuns la putere, constatarea că acest lucru nu s-a produs iar confederațiile sindicale nu au reacționat dă seama de cel mai scăzut nivel al puterii sindicalismului, de situarea acestuia la îndemâna politicului, conducerea confederațiilor sindicale cerșind măsuri pe care de fapt ar trebui să le impună. Situația este complicată de ruptura radicală față de fosta putere, ivită odată cu angrenarea confederațiilor sindicale în militantismul pro-USL, sindicalismul fiind acum lipsit și de sprijinul firesc al noii opoziții. În aceste condiții, nemulțumirea membrilor de sindicat este de așteptat să fie rapid reorientată împotriva liderilor, situație ce ar putea forța reformele atât de necesare în cadrul sindicalismului (cu observația că ea se poate transforma lesne în negativism, manifestându-se printr-o reducerea semnificativă a numărului de membri de sindicat). În aceste condiții, este evident faptul că sindicalismul este marea victimă a ultimilor 3-4 ani, și odată cu el toți cei pe care-i reprezintă: mulțimea celor care muncesc. Or, în situația asta a fost adus și de inabilitatea celor care l-au condus.
[6] Schimbarea de macaz ar putea fi ușurată de o eventuală ruptură, relativ rapidă, a USL.
[7] O șansă de a realiza o legătură o constituie sindicalismul de factură creștin-democrată care, la nivel european, împărtășește opțiuni comune cu Partidul Popular European. Însă orientările sindicale de acest tip sunt mai curând formale, lipsindu-le claritatea unei ideologii proprii, identificarea diferențelor față de sindicalismul socialist etc., fiindu-le astfel dificil să construiască o propunere fezabilă de sindicalism care să fie agreat de PDL-ARD.
[8] Faptul că un post de televiziune, cum este Antena 3, invită în mod consecvent lideri de sindicat la diverse emisiuni nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să fie o televiziune sindicală, înțeleasă ca un mediu de promovare a valorilor specifice sindicalismului (evident, mai întâi acestea trebuie identificate și stabilizate).
[9] Ratată în parte de deficitul de imagine pe care și l-au creat liderii de sindicat.
[10] Este vorba de partide politice care doresc să utilizeze în favoarea lor nemulțumirea populației, încercând să facă din ea valul care le aduce la putere. Or, tocmai la asta s-ar părea că am asistat în cazul USL.
[11] Las la o parte faptul că îmi este greu să indic care sunt formele funcționale din societatea românească. Încercând să găsesc un răspuns, primul gând mi se îndreaptă la Biserică, urmată de familie. Motiv pentru care o formă de organizare sindicală care are câteva puncte de contact cu Biserica mi se pare o idee interesantă. Orientările sindicale creștin-democrate tind să sugereze că este posibilă o astfel de apropiere. Lipsește însă vectorul ideologic, necesar pentru generarea unei identități și legitimități sociale a unei astfel de mișcări.
