Despre sindicalismul românesc

Abordarea problemei sindicalismului românesc este, în cazul meu, rezultatul unei pasiuni pentru o anume formă de organizare a socialului. Cum nu am pasiuni politice (cel puțin nu din acelea ce pot fi manifestate prin adeziune sau susținere orbească) voi asuma o formă de anacronism începând rândurile despre sindicalism în plină campanie electorală (politică). Încep acum deoarece în această perioadă sindicalismul românesc trece, pe tăcute, printr-o perioadă de criză și prin (sau pe lângă?) șansa lui la restructurare. Este un prilej de dezbatere, atât în cadrul organizațiilor sindicale cât și în  rândul membrilor societății, în măsura în care avem curajul de-a asuma o dezbatere pe această temă.

 

Cum abordarea acestei teme presupune un grad de coerență, voi începe prin a publica scurtul capitol pe care l-am scris pe această temă în cartea Omul societății de consum. În căutarea unei noi ideologii (Institutul European, Iași, 2011, pp. 235-248.).

Declinul societății civile în România. Studiu de caz: sindicalismul

„În România umbra comunismului a împiedicat dezvoltarea unui curent politic de stânga, care să absoarbă idealurile egalitare născute odată cu apariția noului capitalism. Lipsite de posibilitatea exprimării lor printr-o adeziune politică la un curent de stânga, nemulțumirile inerente economiei de piață mocnesc în tăcere așteptând forma în care vor putea răbufni. La limită, indiferența este o formă de revoltă; la fel, părăsirea țării. În toată această perioadă am numărat protestatarii din stradă, din ce în ce mai puțini, ratând imensul protest al milioanelor de români care aleg să părăsească țara.

Decăderea organizărilor de tip asociativ survine pe fondul unui primat al deciziilor individuale asupra celor colective, marcă a individualismului în care este aruncat cetățeanul consumator[1]. Aparent împuternicit cu foarte multe competențe individuale de a alege, toate legându-se de consum și având rolul de a-l potența, cetățeanul consumator este smuls din variatele tipuri de existență comunitare, singurele decizii colective fiind cele subsumate colectivismului consumului și noilor mituri pe care acesta le propune[2].

Modificările survenite în structura societății civile intervin pe fondul creșterii individualismului și scăderii încrederii, adică reducerii capitalului social. Scăderea încrederii în organizații precum sindicatele are mai multe cauze, din care putem exemplifica: eșecurile organizațiilor sindicale și incapacitatea acestora de a se adapta la un mediu în continuă schimbare, „stimularea externă”, mutării accentului politic spre dreapta, atracția pe care-o reprezintă mirajul capitalist al îmbogățirii rapide pentru unii lideri sindicali, efectul crizei economice s.a.

Absența intelectualilor marchează și organizațiile sindicale, asemenea celor politice de stânga. Mainstreamingul intelectual continuă, din păcate, să se situeze la dreapta și departe de preocupările sociale. Această atitudine este parțial determinată de amintirea lăsată intelectualilor postrevoluționari de minerii postrevoluționari care încă mai simbolizează o anumită formă de sindicalism, întregul riscând să fie confundat cu partea. Situația este întrucâtva justificată și de excesele și denaturările perioadei comuniste la care se adaugă absența unei tradiții în acest domeniu. Trebuie observată însă și o indiferență a sindicalismului față de intelectuali[3], idei și ideologii ce i-ar putea veni în ajutor, accentul postrevoluționar fiind pus pe forță și nu pe inteligență. Această lipsă a avut drept rezultat incapacitatea de a genera o cultură specifică, un mediu propice în care să coexiste intelectuali și alți reprezentanți ai clasei de mijloc, forțe capabile să genereze modele autohtone, identitate și flexibilitate, toate atât de necesare pentru a putea ține pasul cu dinamica socială.

Formate în trena elanului revoluționar, sindicatele au înglobat în structura lor și în puțina cultură instituțională pe care au reușit s-o creeze toate indeciziile ideologice și sociale specifice acelei perioade. Structurarea cumva „în oglindă” cu partidele politice a condus la o puternică asemănare a zonei sindicale cu cea politică specifică anilor ’90 și primilor patru ani din noul mileniu. Cum au participat la același discurs au avut parte de reușite remarcabile, adversarul fiind unul cunoscut, el fiind și cel care orienta opinia publică. Schimbarea contextului public prin instaurarea unui nou tip de discurs, unul neo-liberal[4], pus în scenă de un partid care provenea dintr-o auto-declarată zonă a stângii, a lipsit rapid sindicalismul de eficiență, aruncându-l într-o zonă marginală a spațiului public. Declinul sindicalismului românesc, așa cum s-a dezvoltat (sau, mai bine spus, a continuat) el după 1989, începe în 1999, odată cu sfârșitul mineriadelor. Este un moment simbolic, ce marchează sfârșitul unei modalități de presiune eficientă asupra guvernării. Aproape toate manifestațiile ce au urmat au avut ca ideal implicit această modalitate de presiune a demonstranților ce poate schimba decizia politică.

Marea provocare pentru organizațiile sindicale (dar și pentru ONG-uri și chiar pentru partidele politice) o constituie identificarea noului profil al cetățeanului sau, ca să fim mai exacți, stabilirea tipurilor umane puse în scenă de ascensiunea individualismului în contextul capitalist. Spre exemplu, în cazul României (un exemplu pentru Europa postcomunistă) pe piață sunt organizații formate în anii ʻ90, care au preluat bună parte din idealurile deceniilor anterioare[5], și nu și-au adaptat structurile organizatorice și modul de acțiune la noile profile ale cetățenilor, fiind evidentă distanța tot mai mare dintre idealurile colective propuse de aceste organizații și aspirațiile unor cetățeni tot mai izolați unii de alții sub influența valorilor societății de consum și a dezbinării întreținută politic. În acest sens marea reușită organizațională ar constitui-o identificarea unui alt tip de solidaritate care ar fi permisă de noile condiții. Deocamdată acest lucru nu este posibil cel puțin din două motive: toate aceste organizații sunt dominate de vechile structuri de putere, captive mentalităților organizatorice și miturilor sociale din anii ʼ90, iar în rândul lor nu s-au ivit încă intelectualii capabili de a identifica caracteristicile noilor tipologii puse în scenă de consumism și de a genera idealuri colective și structuri organizatorice adecvate la noile realități. Faptul că actuala putere a simțit slăbiciunile structurale ale organizațiilor sindicale, pe care le-a accentuat prin mijloace de acțiune specifice NKVD, acționând clar pentru desființarea acestor organizații[6], nu face decât să accentueze criza societății civile, făcând loc autoritarismului modelat de neoliberalismul american. Este evident însă că vina nu este numai a Puterii (orice Putere tinde către tot mai multă putere), ci și a organizațiilor sindicale care nu reușesc să se elibereze de captivitatea în care sunt ținute de vechile structuri și să se reformeze radical în conformitate cu noile realități sociale și politice. Această înapoiere este vizibilă și prin recursul destul de limitat la resursele puse la îndemână de știință și tehnică, mai ales la cercetările sociale și media[7].

Sindicalismul a căzut pradă și luptei dintre generații, în contextul în care a existat un fenomen de închidere a „porților sindicale” pentru tineri, acestora fiindu-le limitate posibilitățile de angajare și, odată angajați, variantele de recompensă prin intermediul contractelor colective de muncă și proiectelor de legi[8]. În felul acesta tinerii nu simt că organizațiile sindicale sunt și ale lor, că i-ar putea reprezenta, în condițiile în care ele îi favorizează categoric pe cei mai în vârstă. Această formă de gerontocrație sindicală condamnă tinerii la a rămâne cu salarii mici pe perioade mari, doar trecerea timpului putând rezolva diferențele; toate astea în condițiile în care văd tot timpul colegi mai în vârstă decât ei cu salarii mult mai mari dar mai slab pregătiți. În felul acesta sindicatele au accentuat o tendință a luptei dintre generații, lipsindu-se de noii aderenți, mult mai dinamici și mai adaptați la noile condiții. Indiferența față de aceste resurse și impermeabilitatea la noi idei și mecanisme de acțiune are drept efect existența unor organizații anchilozate, incapabile să facă față schimbărilor și noilor inamici ai echității sociale.

Spectrul comunismului atârnă și el deasupra sindicalismului, captând predominant nostalgicii după perioadele de „liniște socială” și siguranță a unui loc de muncă anterioare, îndepărtând totodată tinerii, atrași de bucuria consumului, de posibilitatea afirmării individuale și înspăimântați de posibilitatea gregarizării, a „prinderii în masă”. Este greu de argumentat nevoia prinderii în organisme colective, care se exprimă prin manifestații în care participanții îmbracă culorile organizației, în fața unor tineri pe care strategiile de marketing i-au convins deja de necesitatea alegerii de sine (prin consum), a individualizării prin intermediul produselor și a realizării pe calea standingului, toate mediate de participarea docilă și eficientă la producție. Cum valorile dominante sunt cele ale consumului, sunt preferate atitudinile care se apropie cel mai mult de acestea, angajatul eroic[9], răsplătit pe măsura „eroismului” său, fiind modelul dezirabil care mediază proximitatea idealurilor consumului. Scăderea pe care o suferă sindicalismul este determinată și de această modificare radicală a valorilor sociale pe fondul unei alunecări treptate către dreapta a opțiunilor politice, consecutiv accentuării prezenței miturilor dreptei în spațiul public. Notabil este și eșecul (uneori chiar lipsa încercării) sindicatelor de a închega comunități, respectiv de a face din aceste organizații mijloace de identitate colectivă, capabile să genereze sensuri pentru oameni care greu își mai găsesc propriul scop într-o lume acaparată de miturile consumului. Din această perspectivă sindicatele au greșit când și-au concentrat acțiunile exclusiv pe drepturi salariale, acestea fiind lesne acaparate în discursurile specifice consumului (pe logica: Trebuie să câștigăm mai mult pentru a putea consuma mai mult!). Concurența dintre opțiunea colectivă centrată pe solidaritate (care este apanajul sindicatelor) și opțiunea individuală dominată de consum nu a fost sesizată, lipsind simbolurile care să doneze identitate mișcărilor sociale. Altfel spus, dreapta a atras sindicatele pe propriul teren de dispută (cel al jocului producție – salariu – consum) atacând veniturile salariale și făcând agenda mișcărilor sociale, sindicatele căzând în capcana dezbaterilor desfășurate în universul de sens al consumului. Ceea ce a lipsit (și continuă să lipsească) este o componentă ideologică tare care să vehiculeze valorile de solidaritatea și echitate socială într-un alt tip de discurs, să renască mituri și imagini sociale. Prinderea sindicatelor în discursul consumist est demonstrată și de importanța crescând a acțiunilor de tip „cadouri pentru membrii de sindicat”, de solicitările de tip „Să ne dea!”, arătând tipul de relație dintre sindicat și membrii săi. În acest context este necesară trecerea de la modelul redistributiv la cel identitar, una din direcțiile de acțiune constituind-o modalitatea în care se face trecerea de la spațiul muncii la cel social spre care tinde să se integreze salariatul în afara programului de lucru.

Aparenta creștere economică din perioada 2005-2009 a condus la accentuarea individualismului sub presiunea idealurilor sociale vehiculate de consum și a împrumuturilor facile. În foarte multe cazuri raporturile cu banca au devenit mai interesante decât cele cu sindicatul, băncile preluând o bună parte din simbolul prosperității ce era atribuit până atunci organizațiilor sindicale. Odată contractate împrumuturile, necesitatea rambursării lor, mai ales în contextul scăderii veniturilor datorită crizei economice, a determinat apariția unor salariați docili, speriați de posibilitate pierderii locurilor de muncă, indiferenți la strigătele de solidaritate, îndepărtați astfel de zona de acțiune sindicală. Consumul peste posibilitățile de câștig a adus spaima restituirii împrumuturilor și dorința de a găsi vinovați. Cum liderii sindicali au vehiculat deseori perspectiva unor creșteri salariale semnificative în perioadele ce urmau să vină (să ne amintim prognozele optimiste privind dinamica salariului minim sau al celui mediu), ei au fost deseori asociați vânzătorilor de iluzii ce domină societatea de consum, sindicatele trebuind să deconteze apoi incapacitatea de a asigura un grad de securitate economică și din această perspectivă. Acuzațiile de mită la adresa unui important lider de sindicat au lovit în două planuri în mod simultan: în cei prinși deja în mecanismele sindicale, aflați la un nivel de câștiguri destul de redus, care se văd înșelați tocmai de diferența foarte mare dintre câștigurile lor și ale celor care-i reprezintă[10] (liderii sindicali sunt „victimele” propriilor discursuri centrate pe echitatea socială), și reprezentanții clasei de mijloc (în formare) care ar fi putut adera la mișcările sindicale (și abia ei ar reuși poate orientarea acestora potrivit noilor valori sociale), dar care ajung să vadă în conducătorii organizațiilor sindicali rivali pe zona standingului social. Se adaugă și un efect de ascundere, a lupului îmbrăcat în blană de oaie, conducătorii organizațiilor care acționează pentru solidaritate socială apărând ca dominați de valorile tehno-capitaliste.

Sindicatele românești continuă să fie pândite de riscul formelor fără fond. Lipsa unei istorii a sindicalismului românesc, care să fie direct conectată la cea națională, conduce la imposibilitatea fundamentării pe trecut. Suplimentar, modificarea mentalităților salariaților nu a fost însoțită de o adaptare a sindicatelor la noile idealuri sociale.

Implicarea politică a sindicatelor, pe fondul unei căderi a sensului politicului (adusă de politicieni și dezvoltată ca armă de luptă politică), a contribuit și ea la decăderea sindicalismului. În ultimul deceniu am asistat la alianțe politice timide, de multe ori camuflate (și limitate aparent) în spatele unor protocoale care vizau mai curând ascensiunea politică a liderilor decât vehicularea interesului sindicatelor în plan politic.

            Reușita în materie de legiferarea drepturilor sindicale obținută în 2003 (legea sindicatelor și Codul muncii) sub guvernarea P.S.D. nu a avut darul de a conferi un avantaj sindical, ci, dimpotrivă, s-a dovedit treptat a fi un dezavantaj: au fost constituite multe sindicate formale pe fondul aparentului context favorabil, iar salariații și-au văzut interesele apărate prin lege, crezând în mod naiv că ele sunt drepturi pe care nimeni nu le poate lua, îndepărtându-se astfel de sindicate datorită amăgitorului sentiment de siguranță. Cadrul legislativ a permis existența unor organizații sindicale fantomă: sindicate dar și federații și, mai trist, chiar confederații. Patrimoniul sindical a constituit unul din motivele imposibilității coagulării mișcării sindicale în doi poli puternici, care să reprezinte cele două perspective ideologice specifice zonei de acțiune sindicală: social-democrația și creștin-democrația.

Sindicalismul românesc a continuat modelul tătucului[11] (în spațiul românesc putem vorbi de continuarea anumitor simboluri preluate și promovate de comunism), cantonându-se în zona emblemelor de genul „el lidero maximum”, caracteristice mișcărilor sociale din sfera latinității. Organizația sindicală a fost și este în continuare identificată cu liderul ei sindical, lipsind elementele de dezvoltare și cultură organizațională. Spațiul sindical a fost dominat de modelul liderului carismatic, în dauna centrării pe organizație și pe obiectivele acesteia[12]. În discuție nu este atât o deficiență organizatorică a sindicatelor, cât, mai curând, un efect al mentalității sociale românești postrevoluționare vizibilă și la clasa politică. Liderii sindicali au fost nevoiți să se adapteze la „cerințele pieții”, singura lor vină fiind faptul că nu au reușit să anticipeze riscurile unei astfel de atitudini și schimbările radicale de mentalitate care s-au petrecut. Numai că acest tip de organizare aduce cu ea anumite riscuri, cele mai importante fiind declinul organizației în momentul în care este afectată imaginea liderului și necesitatea ca liderul să deconteze eșecurile. De aceea, atacul la adresa sindicalismului (un atac firesc dacă-l analizăm în termenii luptei politice) îndreptat împotriva imaginii liderilor sindicali a reușit să destabilizeze în mod profund organizațiile; arestarea liderului unei confederații sindicale poate fi considerată un succes în planul acestei bătălii, fiind un moment cheie al strategiei de luptă împotriva sindicatelor și a statului social, strategie ce vizează ocuparea unei cât mai mari părți din spațiul public[13]. Evident, acest fapt a fost posibil în condițiile în care liderii marilor confederații sindicale rataseră deja momentul în care trebuiau să-și asume nereușita mișcărilor de protest[14], respectiv vara lui 2010, mai exact momentul ulterior protestului din jurul Parlamentului împotriva scăderii salariilor bugetarilor. Acesta este un moment simbolic, ultimul în care vechiul mod de gândire și acțiune al sindicatelor ar fi putut reuși dacă liderii sindicali ar fi avut curajul să treacă la forțarea porților Parlamentului[15]. Chiar dacă liderii la vârf au simțit că bătălia pentru salariile bugetarilor era una decisivă pentru sindicalismul românesc și soarta salariaților, nu au putut merge până la capăt în acel moment. Au lipsit o mobilizare masivă a maselor și curajul liderilor de a îndrăzni mai mult cu cei prezenți. Semn că între timp modelul liderului carismatic, care își asumă riscuri în numele membrilor încrezător în soarta sa și indiferent față de prevederile legale ce defavorizează în mod radical membrii săi de sindicat, a dispărut chiar în ochii celor care a fi trebuit să-l întruchipeze. Este momentul care marchează sfârșitul unui mod de organizare sindicală și începutul statului social, atât cât a existat el.

Mediatizarea excesivă a protestelor și declarațiilor (mediatizare cu iz de părtinire politică) a scăzut imaginea liderilor sindicali prin situarea acestora în contexte mediatice nepotrivite (posturi și emisiuni care au ieșit vizibil din canoanele jurnalismului obiectiv), prin expunerea fără discernământ, prin promovarea unor pseudo-lideri sau a liderilor de mucava, prin alunecarea liderilor de operetă în zona noului tip de „analist”.  Efortul unor televiziuni de a amplifica mediatic manifestațiile de protest nu a avut darul de a conduce la manifestații de masă datorită profilului celor care vehiculau astfel de imagini și, mai ales, schimbării de rol social al televiziunii, telespectatorii perpetuând atitudinea de apărare, pe care au dezvoltat-o între timp în fața reclamelor, asupra apelului la proteste sau prezentării manifestațiilor. Odată transformate în show-uri televizate, manifestațiile au împărtășit soarta acestora, potențându-se astfel neîncrederea preexistentă în eficiența acestui gen de acțiuni, în cei care le-au inițiat și în cei care le prezintă.

În noul context politico-economic este posibil ca soarta sindicatelor să depindă de măsura în care liderii reușesc să sprijine managementul întreprinderilor pentru creșterea productivității, discuțiile despre redistribuire fiind posibile doar în contextul eficienței economice. Liderii sindicali ar trebui, în aceste condiții, să asume competențe manageriale atât în ceea ce privește propria organizație cât și, mai ales, întreprinderile, rolul lor devenind acela de partener în managementul eficient. Din această perspectivă cele mai eficiente atacuri ale sindicatelor vor fi legate de inovarea unor noi metode de management care să îmbine eficiența economică cu interesul salariaților. Evident, acest tip de sindicalism vizează așa numita clasă de mijloc salarială, ratând extremitățile formate din salariații de top, prinși în competiția pentru salariile foarte mari și interesați doar de reușita individuală, și salariații aflați în zona muncii precare.

Atâta timp cât munca în străinătate va rămâne atractivă, ea funcționând ca debușeu pentru identificarea altor soluții mai eficiente de câștig, tendința de asociere în sindicate se va menține scăzută, sindicatele redevenind atractive doar în momentul în care dispar multe din oportunitățile individuale, singura cale rămânând acțiunea colectivă. Atomizarea salariaților sub presiunea iscată de noile modele sociale promovate de consumism este dublată de plecarea din zona salarială (și, deci, sindicală) a indivizilor cu inițiativă; inițiativa privată și migrația au lăsat fără resurse umane sindicalismul românesc.

Într-o epocă în care încrederea cetățenilor în instituții este în continuă scădere ar trebui să ne bucure revirimentul pe care-l cunoaște Biserica: este o formă de aglutinare socială, în ea reinvestindu-se ceva din dozele de încredere pe care le pierd instituțiile laice. Chiar dacă vine cumva în contracurentului creat de modernitate, și chiar dacă în majoritatea cazurilor are mai curând un aspect superficial, întoarcerea către Biserică[16] trebuie contabilizată în contul capitalului social. Totuși, mizarea pe Biserică nu compensează deficitul organizațional în care este prins socialul. Asistăm la o anomie intenționată, în condițiile în care conduce la un electorat ușor de stăpânit. Riguros vorbind, adevăratul sindicalism este creștin-democrat, idealurile sindicale fiind situate între egalitatea promisă de creștinism și mijloacele de acțiune colectivă permise de jocul democratic. Însă pentru a accepta asta este nevoie de înțelegerea componentei creștine a socialismului de către Biserică și sindicate, ivindu-se astfel posibilitatea constituirii unui pol sindical creștin-democrat, care să recupereze pierderile polului socialist.

Eșecul sindicalismului în particular și eșecul organizațiilor civile în general[17] nu trebuie să bucure pe nimeni, el indicând lipsa de așezare a socialului românesc și sărăcirea democrației de câteva căi de acțiune civică ce intră în chiar definiția ei.

Cazul sindicalismului românesc este emblematic pentru schimbarea de paradigmă care se anunță în ceea ce privește reașezare forțelor sociale și, în consecință, politice, noutatea în acest plan aducând după ea și necesitatea unor noi tipare politice. Schimbările din plan social anunță necesitatea modificării abordărilor politice, pregătind terenul pentru ceea ce va fi, poate, noua ideologie, ivită pe fondul unui nou umanism.”

---