Într-un fragment din Jurnal am folosit formula „etatizarea sufletului”, cu trimitere la acțiunea modernității de instaurarea a unei noi instanțe, gestionabilă social (deci și științific), anume psihicul. Expresia a stârnit amuzamentul (ironic) al unui copărtaș la spațiul socio-virtual al Facebook, determinându-mă să mă opresc asupra ei pe calea unei speculații filosofico-istorică pentru justificarea acestei sintagme.
Prin etatizarea sufletului înțeleg operațiunea de confiscare a sufletului de către stat, prin intermediul variatelor sale instituții, sau, mai bine spus, mutarea controlului acestuia din sfera relațiilor cu Divinitatea în cea a relațiilor sociale, reglementate instituțional. Etatizarea sufletului are loc pe fondul secularizării.
Esența sufletului o constituie însuși conceptul suflet, care a preluat orientări anterioare și a reușit să cristalizeze în jurul său suficiente conținuturi încât să devină poate cel mai tare semnificant din ultimii 2000 de ani. Sufletul a constituit o instanță de condensare a persoanei, în jurul lui construindu-se de fapt „omul premodern”. Modernitatea a fost nevoită să reconstruiască acest concept, încercând astfel să-i utilizeze o bună parte din conținuturi.
Încercarea modernității de a prelua controlul sufletului, mutând acest control în spațiul social, este vizibilă în diferitele nume sub care încearcă să-l îmbrace odată cu crearea instituțiilor responsabile pentru gestionarea lui: psihic (psihiatria), spirit (toți gestionarii intelectului începând cu Academia), conștiință (cu variatele tipuri de etici regionale ce-i reglementează funcționarea), inconștient (psihanaliza) și enumerările pot continua. Aceste nume scot la iveală calea de acțiune dominantă pentru instaurarea controlului social (statal) asupra sufletului: discursul.
În joc cred că este dorința de control total asupra omului transformat în cetățean.
Teama statului de suflet este justificată: sufletul este supus altei ordini, el mediind legătura cu Sf. Duh. Altfel spus, sufletul este calea pe care omul poate afirma alte norme comportamentale, ajunge să asculte de o altă ordine, deseori chiar împotriva celei statale.
Căderea Imperiului Roman evidențiază pericolele majore pe care sufletul le aduce cu sine pentru orice instituție statală (în acest exemplu – imperială). Gândită sub forma influenței creștinismului în spațiul Imperiului, perioada cuprinsă între sec. III și sec. V d.c. constituie coșmarul oricărei construcții statale, instituțiile ajungând să joace un rol secundar în raport cu cel al sufletului. Cum controlul persoanei era exercitat pe alte căi decât cele tradițional – instituționale, sacrificiile (sacrificarea) creștinilor anulându-le eficiența, socialul a fost depășit de religios, instaurându-se treptat o formă specifică de anomie (în termenii modernității): o formă de ordine socială dominată de (orientată către) un model transcendent.
Modernitatea a preluata cest mesaj, via Renaștere, și a construit instituții care să-i anuleze pericolul și care să permită un nou model de statalitate. Una din aceste instituții este Istoria, care ajunge să joace un triplu rol social în mod simultan: de știință (una din științe), de izvor de legitimitate pentru noi măsuri sociale și de mediu care dă sensul oricărei construcții sociale. Deși în majoritatea timpului cel de-al doilea chip nu este deosebit de evident, el devine evident în momentele limită ale modernității, odată cu marile ei răsuciri, marxismul (cu efectele sale sociale) constituind un exemplu în acest sens. Formula „religia este opiul popoarelor” arată teama comunismului de clasica formulă de control a sufletului (cea care de fapt l-a și construit ca atare): religia. Motiv pentru care unul din obiectivele comunismului îl constituie smulgerea controlului sufletului din mâna religiei (și, prin asta, de la individ) și preluarea lui de către popor (aici clasa muncitoare). Dacă în cazul religiei ca instituție atacul a fost unul brutal, secularizarea constituind una din măsuri, în cazul zonei de control individual a sufletului, constituită printr-o întreagă cultură specifică și reafirmată de fiecare dată prin intermediul confesiunii, lucrurile au fost mai complicate, singura formulă operantă constituind-o transformarea în altceva prin redefinire, schimbarea numelui, ocuparea teritoriului de către unele științe etc. Astfel că trecerea de la confesional la procedura autocriticii, specifică comunismului, a fost mediată de noi instituții statale, îndoctrinarea și ideologia stând pe primul loc. Pe „spațiul sufletului” s-a dat poate cea mai mare luptă dintre diferitele modele sociale, acesta devenind „mediul ” care a reușit o bună bucată de vreme păstrarea formulelor anterioare. Au fost bătălii în care comunismul s-a luptat cu un dușman invizibil, căruia a încercat continuu să-i doneze chipuri, încercând pe această cale identificarea inamicului și luarea lui în posesiune în mod simultan.
Faptul că în plină modernitate boierii români (mai bine spus, boierii din acest spațiu), prinși între două lumi, respectiv între un feudalismul târziu și începuturile modernității, se refereau la numărul de suflete atunci când socoteau țăranii de pe moșiile lor, dă seama în mod simultan de o mentalitate în care sufletul păstra ceva din rezonanța anterioară și de reașezarea lui în noul context de semnificație pe care-l creează modernitatea.
Sintagma „suflete moarte”, ivită într-un spațiu social cu trăsături identice celui de la noi, arată unul din efectele acțiunii de etatizare a sufletului desfășurată de modernitate.
Sufletul constituie pentru stat un instrument de control asupra individului aflat în mâna altei organizații (de obicei Biserica) și orientat către o altă ordine (dispus în vederea unei vieți viitoare), din care își primește normele.
Primul pas tare în direcția etatizării îl face Reforma, ea smulgând construcția sufletului din formele instituționale, lăsându-l la îndemâna fiecăruia. După acest moment se instituie separarea dintre spațiul public și cel privat, adică diferențierea dintre ceea ce este lesne controlabil și zona dificil de controlat. Evident, sufletul este împins în zona treburilor private, fiindu-i în principiu ruptă legătura cu socialul. În aceste condiții sufletul începe să-și diminueze din amploare, făcând treptat loc noilor instanțe personale: conștiința (mai întâi cetățenească și morală), spiritul, psihicul, eul, sinele.
Libertatea credinței, afirmată de toate democrațiile contemporane, este totuși una condiționată de respectul legii. Ceea ce înseamnă, cel puțin uneori, forțarea persoanei la a-și limita formele sociale (adică publice) de manifestare ale credinței (care pot fi privite ca dimensiuni ale sufletului). Este una din formele în care devine vizibilă subordonarea spațiului privat celui public, izolarea celui dintâi ca procedură de stopare a contaminării sociale.
Una din loviturile puternice a fost dată sufletului de Freud (chiar dacă relativ târziu), odată cu dezvăluirea rolului sexualității în orice construcție de gen și cu reconstrucția instanțelor personale, mai ales a inconștientului. Bănuiesc că este momentul în care sufletul și-a găsit unul din cei mai puternici înlocuitori, capabil să ofere o explicație (și mai ales o justificare) tuturor dorințelor.
Etatizarea sufletului este instituită predominant la nivel discursiv. Ea presupune diminuarea discursului interior, atenuarea raportării critice la propriile acte și la existența personală. O astfel de mișcare eliberează atenția către alte preocupări, către a cunoaște ca formă de orientare către exterior (auto-cunoașterea luând forma unei veniri-la-sine-din-afară, adică a raportării obiective la sine).
O acțiune puternică în această direcție este întreprinsă de Putere prin intermediul științei. Știința este cea care contestă existența sufletului, încercând recentrare a persoanei pe alte coordonate: eu, spirit, psihic, conștiință.
Etatizarea sufletului, care echivalează în bună măsură cu izgonirea lui, înseamnă în mod esențial o revalorizare a morții, sporirea gradului ei de realitate. Adică aducerea omului la o formă de raportare la timp caracterizată prin finitudine în ordinea existenței personale, singurele portițe de salvare fiind cultura și istoria, ce presupun moduri constructive de raportare la societate. Speranța Raiului este înlocuită cu aspirația către nemurirea istorică, către permanența în cadrele socialului, fapta istorică și construcția culturală luând locul penitenței și formelor de manifestare ale credinței. Ceea ce arată faptul că etatizarea sufletului reprezintă o reorientare a energiilor individuale de la căutarea veșniciei prin credință la construcția nemuririi istorice.
Într-un fel creștinismul a pregătit parțial această raportare odată cu stabilirea unei noi orientări a privirii ( a așteptării, a sensului existenței) dinspre prezent către viitor, rupând cumva cu trecutul. Este vorba mai curând de-o orientare decât de o direcție stabilă, deoarece creștinismul preia totuși o parte din raportările iudaismului la trecut. Însă cum creștinismul stă sub semnul „Noului” față de tradiție (Noul Testament constituie cel mai bun exemplu), inevitabil el a avut nevoie de-o astfel de orientare către viitor, introducând raportarea plină de speranță față de ceea ce urmează să vinnă. Cum această orientare s-a dovedit plină de energii creative (a se vedea toate sacrificiile creștinilor în vederea unei viitoare vieți veșnice) modernitatea n-a ezitat să profite de ea, potențând-o. Astfel că modernitatea a fost fabricată în bună măsură în creuzetele instituționale creștine.
În epoca postmodernă asistăm la captarea sufletului (sau a ceea ce-a mai rămas din el) în mediul marketingului (un marketing ce vizează inclusiv reconstrucția sufletului ca spirit de consum).
Deşi importanţa sufletului în spaţiul public a scăzut începând cu modernitatea nu cred că el a fost complet secularizat, în pofida noilor paradigme apărute (spirit, psihic, sine etc.).
E adevărat că vechii greci nu discutau dacă există sufletul sau nu, ci dacă este sau nu nemuritor, dar modernitatea nu a desfiinţat complet problema ajungând chiar, spre deosebire greci care se întrebau dacă femeile au suflet, să spună că aproape orice fiinţă are suflet!
Mai mult, la începutul secolului trecut MacDougall a încercat să dovedească ştiinţific existenţa sufletului şi se pare că a reuşit. E vorba de acea masă care se eliberează din corp după ce murim. Deşi societăţii secularizate îi vine greu să accepte rezultatul unui astfel de experiment, nimeni nu-şi poate explica ce este de fapt sufletul, care conform cercetării respective, nu îl au decât oamenii. Experimentul a fost făcut şi pe animale şi a arătat că acestea nu posedă nicio „masă suplimentară.”
Deci problema sufletului nu este anulată sau metamorfozată în alte entităţi, fiind deschisă dialogului.
Poate că modernitatea nu a reușit să desființeze sufletul, însă sigur l-a resemnificat.
Încercarea de-a demonstra experimental existența sufletului face parte din modurile de transformare în altceva fiind, în mod simultan, una din formele de secularizare a acestuia (a-l aduce la realitate, a-l pune într-o ordine, respectiv cea a lucrurilor măsurabile, a-l clasifica științific, a-l face una din multele forme de existență etc.)
Oricum, epistemologic vorbind, experimentul lui Duncan MacDougall se remarcă prin punerea greșită a problemei, adică aducerea sufletului la nivelul unei existențe măsurabile prin intermediul greutății. E un amestec de perspective greu de fundamentat într-o ipoteză științifică unitară.
Etatizarea sufletului nu exprimă desființarea lui, ci modificarea acestuia. E are în vedere o modalitate de control generată de raportarea totalitară la realitate specifică modernității.
De altfel, nu mi-am pus problema existenței sau inexistenței sufletului în postmodernitate, ci pe cea a formelor de control la care aspiră statul, prin intermediul societății. Or, nu pot să nu constat faptul că sufletului îi este atribuit un domeniu de existență mult mai limitat (spațiul privat), ce poate fi caracterizat drept o regiune ontologică secundară (raportat la modalitățile de raportare la ființă specifice modernității), în discursul public este prezent predominant prin sensurile sale slabe, diluate, reluate, transformate în altceva, devenite bunuri de consum.
Nici eu nu înţeleg cum sufletul, o entitate metafizică, poate avea „trăsături” fizice, adică măsurabile. Dar tocmai faptul că acest experiment este ignorat de stat arată că evităm secularizarea sufletului, păstrând-ul la un nivel de „dincolo”.
Pe de altă parte nu ştiu dacă sufletul a fost vreodată, cu adevărat, o prezenţă principală în social.
Teama de-a dona realitate acestui concept în actualul context științific, dacă este reală, ar putea exprima frica de legitimare a unei esențe personale ce scapă clasicelor instituții de control.
În ceea ce privește prezența socială a sufletului, nu m-aș grăbi să decid atât de repede. Mă găndesc că pot fi identificate forme de prezență prin efectele pe care le are sufletul le are în plan social. Suplimentar, îmi vin în minte anumite sensuri tari ale comuniunii, în sensul ei creștin.
Imi place articolul tau, chiar daca nu ader la ideile lui in totalitate, pentru ca nu contine judecati de valoare. E bine sau nu? E evolutie sau dimpotriva? Nepunand etatizarea sufletului in antiteza cu trairea religioasa care poate avea si ea capcanele ei pentru suflet daca religiosul este institutionalizat excesiv, cred ca erodarea conceptului de suflet in sine este cel mai mic rau. Daca ar cantari cineva acum sufletul cred ca ar fi mai usurel :). Asta insemnand ca insusi sufletul omului contemporan se erodeaza, lasand locul unui vid. Si as pune asa in legatura cu conceptul de libertate. Sau mai degraba cu iluzia de libertate pe care o traim in acest mediu controlat de stat, institutii, economie eminamente concurentiala (violenta?) si marketing agresiv. De exemplu votul. Este iluzia supreama a libertatii de a alege liderii cei mai buni. Dar de fapt suntem asteptati mereu la urne, ca vitele, sa votam aceleasi personaje, cu aceleasi prioritati de peste 50 de ani. Vezi de asemenea modul in care marketingul in general ne dimensioneaza nevoile. Care sunt de fapt nevoile noastre naturale. Ce ar da sufletului plinatate, liniste, pace. O masina cu un motor mai mare? O plasma cu diagonala mai mare? O casa cu mai multe etaje? Societatea de consum ne face sa credem zilnic ca astea sunt prioritatile noastre. Si pentru asta dam cu piciorul constient, calculat la ceea ce ar hrani sufletul: sa daruiesti iubire copilului tau mai mult de 2 ore pe zi (pentru ca ai treaba la birou sau esti in delegatii mereu), sa iti petreci mai mult timp cu cei pe care ii iubesti iar in timpul ala sa fii cu sufletul acolo nu in alta parte. Sau sa iti petreci timpul sufletului tau cu Dumnezeu. Dar cred ca Dumnezeu ar fi fericit daca ai face macar primele doua „concesii” de la viata ta „consumer”.
Sunt doar la faza de identificare a problemei. Ceea ce înseamnă că încă nu m-am întrebat ce este sufletul, mergând pe-o ipoteză generală despre el (să spunem pe un sens cotidian al sufletului). De altfel, cred că judecțile de valoare stridente trebuie să fie o problemă personală; să spunem – pretențios vorbind – că ele țin de una din dimensiunile sufletului. În felul acesta încerc să sugerez că sufletul „s-ar ocupa” și de o zonă intimă a axiologiei.
Apoi, mă tem că judecățile de valoare nu și-ar avea locul aici, ele fiind o formă de-a intra cu cizmele în istorie; adică o încercare de a reconstrui istoria în funcție de valorile prezente.
În afara textului plăcut rețin problemele pe care le ridică o tentativă de definire a sufletului și necesitatea unei analiza a evoluției acestui concetp și a realităților de care el are pretenția că dă seama.