O întrebare ce-mi bântuie scrierile: Cine sunt eu? Vine însă momentul în care diferitele răspunsuri pe care le-am tentat până acum la această întrebare alunecă în spatele unei reformulări a acesteia: Ce este eul? Căutarea soluțiilor la această interogație ar trebui să-mi suspende tentativele de a dona diferite sensuri unei existențe pe care o consideram a mea.
Să trăiești în mod cotidian cu conștiința posibililor ratați! Acesta este senul lucidității, care deschide posibilitatea smulgerii din a viețui. Abia luciditatea lansează existența.
Sunt, în mod simultan, punctul de vedere asupra lumii pe care-l constituie existența mea și tăria cu care susțin îndreptățirea acestui punct de vedere.
Suntem efortul de-a exista care se desfășoară, impersonal, prin noi și dincolo de noi.
Orice descriere de sine ar trebui să ajungă și la ceea ce ascundem față de propria persoană: frici, dorințe, uri, spaime etc. Rămâne de stabilit măsura în care toate acestea sunt personale ori generate cultural, orientarea spre căutarea lor tocmai generându-le existența.
Dacă acel „eu”, prezumat în afirmaţii de genul „bine că m-am născut om şi nu animal” sau „mi-ar fi plăcut să fiu femeie”, este doar o capcană de limbaj, pentru că presupune existenţa unui „eu” aprioric, iar noi nu putem cunoaşte decât ceea ce vine din experienţă, atunci nu ne rămâne decât să numim „eul” ca fiind suma amintirilor fiecăruia: a erorilor şi a realizărilor sale. Cred că acesta este singurul „eu” posibil care ar putea fi identificat, spre a crea acea diferenţă necesară responsabilizării sociale.