Caută
Avatarurile unei existențe
Despre miza votului. Cu cine votăm de fapt?!

Despre miza votului. Cu cine votăm de fapt?!

Aspectul pozitiv cert al acestei campanii electorale o reprezintă ieșirea cetățenilor în stradă pentru apărarea unor drepturi democratice. Aceste mișcări anunță posibilitatea ivirii singurei variante care poate determina schimbarea politicienilor, adică modificarea politicii: presiunea cetățenilor. Esențial este însă profilul cetățenilor care exercită aceste presiune; adică, sunt importante valorile pe care aceștia le afirmă.

Nu mă aștept ca un politician să poată schimba ceva de unul singur. Sunt mai curând atent la ceea ce ar putea indica alegerea lui: apariția valului de români altfel; adică, ivirea posibilității unei Românii a bunului simț și a normalității. Chiar dacă Iohanis va pierde alegerile (mărturisesc că nu-mi doresc asta!) s-a conturat deja posibilitatea unei majorități viitoare formate din „noii români”. Încrederea investită în Iohanis ar putea fi doar semnalul de debut al unei mișcări care să marcheze întreaga populație, al unei schimbări făcută la nivelul cetățenilor. Esența poveștii numită candidatura lui Iohanis stă în refuzul promisiunilor de genul „O să dăm…!” și concentrarea pe generarea mediului propice pentru muncă și pentru realizarea personală. Miza acestei mișcări o constituie normalitatea spațiului public, adică generarea unui interval al libertății de afirmare individuală. Este motivul principal pentru care susțin această mișcare, investindu-l pe Iohanis cu încrederea mea.

Discursurile naţionaliste intens vehiculate în această campanie au ratat un aspect esenţial: românii au de ales între doi cetățeni aparținând unor etnii minoritare. Dacă creăm un instrument artificial de cântărire a „gradului de românism”, centrat pe timpul petrecut pe aceste meleaguri, Iohanis este „mai român” decât Ponta: etnia lui Iohanis are 800 de ani pe aceste meleaguri, în timp ce strămoșii lui Ponta au cca 100 de ani (mă bazez aici pe informațiile oferite de candidați). Centrarea campaniei PSD pe tema mândriei de a fi român este eronată, mai ales în momentul în care ea a fost opusă lui Iohanis.  Pentru Iohanis ar fi fost suficient să-l parafrazeze pe Băsescu (alegerile din 2004) „… ce păcat că românii trebuie să aleagă dintre două persoane aparținând altor etnii!” pentru a spulbera toată dimensiunea naționalistă a campaniei dusă împotriva lui. Aspectul pozitiv al acestei povești să însă în conturarea unui nou mod de-a gândi despre români și România.

Ambii candidați sunt români în sensul de cetățeni ai acestui stat; este singurul sens care contează, restul fiind floricele de campanie (unele chiar grotești). Apartenența etnică a celor doi candidați aduce un spor de democrație, năruind exageratele pretenții naționaliste. Calitatea de român „se joacă” în altă parte, este bazată pe cu totul alte caracteristici. Înlăturarea ceții creată de demagogia electorală va lăsa să se ivească un chip schimbat al României și, mai ales, al românilor. Încerc să sugerez în acest articol câteva din contururile schimbării ce se anunță, adică noul sens al faptului de a fi român ce tinde să se nască. Înainte însă de a vorbi despre aceste schimbări consider necesare câteva interpretări ale politicii.

Viziunea maniheistă, inevitabilă în bună măsură în cazul unei alegeri între doi candidați, nu este întru totul motivată. Nimeni nu este în întregime de partea binelui sau de partea răului. Dacă avem senzația că alegerea candidatului preferat va rezolva toate problemele ne înșelăm. Alegerea lui Iohanis reprezintă o posibilitate de mai bine, nu o garanție. Este suficient să ne uităm în jurul lui, la cei care-l susțin, pentru a vedea unele surse ale răului trecut, ce sugerează ceva despre viitor. Singura diferență pare a fi inegala distribuție a răului social între cele două tabere. Însă și aici lucrurile trebuie privite nuanțat: ambele tabere au zone comune de rău, simultan cu o anumită specializare a fiecăreia în anumite domenii. Mă îngrijorează simultan nivelul mai mare al corupției din tabăra PSD și indiferența față de dimensiunea socială din tabăra PNL-PDL. Consider PSDR-ul mult prea departe de ideologia pe care-o afirmă în timp ce dreapta este fie dusă prea aproape de o extremă (ex. PDL sau Monica Macovei) fie este lipsită de contur (ex. PNL-ul).

E drept, nu este vorba de alegeri parlamentare, însă alegerile cuprind și planul simbolic al luptei dintre anumite valori ale dreptei și cele ale stângii. Or, atât în planul stângii cât și în cel al dreptei o bună parte din lucruri rămân cumva de făcut. Problema esențială este generată însă de faptul că nici unul din polii politici nu este capabil să genereze un set de valori care să infuzeze întreaga societate. Însă despre asta mai încolo.

Indiscutabil, dreapta a greșit. Mi-aș fi dorit să aud scuzele președintelui Băsescu pentru această eroare la final de mandat. Este vorba de reducerea salariilor în sectorul bugetar, respectiv de ceea ce reprezintă un astfel de gest: depășirea unei limite a indiferenței față oameni, inacceptabilă chiar și pentru dreapta. Este suficient să observăm că niciunul din statele occidentale nu a mers atât de departe, pentru a ne da seama de dimensiunea pericolului. Dacă adaugăm la asta demonizarea muncii salariale, adică, per a contrario, idealizarea câștigurilor din afaceri (chiar atunci când este vorba de afaceri cu statul), se conturează un tablou extrem de periculos, care dă seama de alunecarea dreptei într-o extremă. Această derivă a dreptei către o anume formă de extremism neo-liberal a speriat suficient de tare populație încât s-o împingă în tabăra primului venit care a părut că o căinează – USL-ul (un amestec dintre o pretinsă stângă și un pretins liberalism).

La fel de sigur este faptul că stânga noastră nu este de fapt o mișcare de stânga. În plan simbolic, USL-ul a reprezentat cumva o fuziune a stângii social democrate cu liberalismul, ce a părea să reprezinte atât interesele clasei de mijloc cât și pe cele ale muncitorilor. Problema este în ce măsură fiecare dintre componentele acestei mișcări au o poziție clară ideologic, care, suplimentar, să corespundă unor așteptări ale populației.

PSD-ul nu este însă un partid de stâng, ci doar o mișcare populistă, dominată de un anume gen de noi îmbogățiți. Ideile de stânga sunt pentru reprezentanții acestui partid doar o ocazie de a veni și a se menține la putere, în interes personal. Singurele gesturi de stânga, de genul creșterilor salariale, au avut caracterul de pomeni electorale, ratând echitatea și inducând mai curând un sentiment de umilință în rândul beneficiarilor acestora. O mișcare de stânga rămâne încă de construit, spațiul social-democrat fiind încă liber. Deocamdată însă ideea de social-democrație este compromisă de PSD.

PNL-ul este într-o reală derivă din perspectivă ideologică și în privința membrilor care-l compun. Povestea cu USL-ul i-a generat câteva avantaje electorale dar și multe dezavantaje pe termen lung. Îi lipsește identitatea; adică valorile liberale și oamenii care să joace rolul de simbol. Iohanis nu va fi perceput ca un liberal; etnia și religia sa va domina asupra apartenenței ideologice.

Noul set de valori sociale își are originea în altă parte

Iohanis este simbolul valorilor protestante, respectiv al adecvării acestora la modelul capitalismului democratic. Este suficient să ne gândim la un loc comun al gândirii sociale, Etica Protestantă și spiritul capitalismului scrisă de Max Weber, pentru a zări această conexiune. Modul lui de-a fi, pe care-l admirăm mulți dintre noi, este unul definitoriu pentru protestantism. Dacă ne dorim Occidentul, dacă asta înțelegem prin sloganul „Vrem o țară ca afară!”, atunci valorile protestante par să constituie soluția. (A nu se interpreta ca un îndemn pentru a trece la protestantism!) Biserica Ortodoxă nu s-a înșelat total în momentul în care a ales să lupte împotriva lui Iohanis; ea se împotrivește de fapt mișcării protestante. Dacă Iohanis este ales și dacă el va reuși să fie catalizatorul unui nou mod de-a fi, această schimbare va presupune inevitabil împământenirea pe scară largă a unor valori protestante. Nu este vorba de o schimbare religioasă, ci de una etică; cultul muncii, al corectitudinii și al împlinirii în această viață ține de esența valorilor protestante. Încrederea în capacitatea omului de –a avea o relație personală cu propria-i mântuire completează tabloul, deschizând spațiul pentru afirmarea individualismului liberal.

Nu mă gândesc la un val de prozelitism din partea Bisericii Protestante, care ar fi vizat de Iohanis. Indiscutabil, Biserica Ortodoxă resimte o presiune în acest sens, însă ea vine din partea cultelor neo-protestante. Nu exclud varianta în care deschiderea societății către valori protestante va crește șansele de succes ale prozelitismului neo-protestant; însă fenomenul ar avea caracter secundar. Esențială va fi atitudinea Bisericii Ortodoxe în fața acestei schimbări sociale. Șansa ei ține mai curând de capacitatea de reformă decât de alianțele electorale. Deocamdată a pariat greșit, dacă ne raportăm la viitor: a ales confortul furnizat de credincioșii practicanți, ratând structura demografică a acestora (o populație îmbătrânită).

Până în acest moment Biserica Ortodoxă a ales calea greșită: a preferat acțiunea de rezistență (asta reprezintă în fond alierea cu PSD-ul) celei de reformă. Chiar dacă Iohanis va pierde alegerile problema rămâne: aproape jumătate din populația tinde să adere la valorile protestante, chiar dacă ele nu sunt recunoscute în mod direct sub această formă. Poate exagerând într-o anumită măsură, Biserica Ortodoxă are de înfruntat abia acum reformismul protestant; mai exact, succesul social al protestantismului. Nu este un conflict deschis între Biserica Protestantă și Biserica Ortodoxă, ci un conflict între valori ale protestantismului, având ca principal motor bunăstarea, și modul social de-a fi existent în ortodoxie. În măsura în care Biserica Ortodoxă alege să-și extindă prezența în viața socială (o vedem deja făcând asta) ea va avea de înfruntat un set de valori protestante. Cu alte cuvinte, opțiunile Bisericii Ortodoxe sunt fie de a se retrage în spațiul social al credințelor religioase, rezumându-se la rolul ei pur religios, fie de a se reforma în spiritul valorilor protestante la care par să adere tot mai mulți români.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității