Știința dă seama de acapararea noastră într-o lume a cauzelor și a efectelor, deci de atenuarea libertății (ivirea libertății înțelese). Libertatea a fost sacrificată pe altarul puterii; iar puterea este orientată către confort, gândit ca eliberare de natură. Astfel că știința reprezintă o veșnică fugă a omului de natura sa, vizibilă în progresul științei. Libertatea modernității este dependentă de știință și orientată către putere. Este puterea de-a poseda (obiecte, procese, oameni), adică direcționată către alții și altceva. Definirea de sine este așadar una făcută prin intermediul puterii, libertatea omului fiind îngrădită de dorința proprie și a altora de putere. Axiologia modernității este, la rândul ei, centrată pe putere, ierarhiile sociale reflectând gradul de acces la controlul pe care e îl oferă.
Pentru modernitate definiția este o explicație eficientă. Confirmarea practică a unei teorii (experimentul) este forma supremă de verificare. Cu cât mai influentă este o teorie în planul manipulării naturii de către știință cu atât ea are un grad mai mare de acceptare socială. Adevărul unei teorii depinde de nivelul de manipulare a naturii pe care aplicare ei îl permite. Problema adevărului este absorbită (adică anulată) de cea a puterii.
Modernitatea aduce cu sine o reașezare a omului pe alte rosturi, o rostire de sine prin intermediul acțiunii, al gestului de-a face, a producției. Prinderea omului în ciclul producției ajunge să dea seama de definiția tare a umanului pe care modernitatea o aduce cu sine, răsplata prin intermediul consumului fiind recompensa travaliului fabricator. Relația omului cu unealta ia în modernitate forma „uneltirii împotriva naturii” în interesul confortului personal. „Uneltirea” reflectă orientare fundamentală sub forma ustensilității și a utilității, adică a calității oricărui obiect de-a fi util omului.
În termenii istoriei o națiune este un trib mai mare, principiile de organizare având multe asemănări; diferența pare a fi doar una de mărime. Ceea ce înseamnă că sfârșitul modernității a readus în scenă o formă de tribalism odată cu statele naționale și luptele lor necontenite pentru resurse, apărarea a ceea ce este propriu etc. Eficiența socială pare totuși să țină mai curând de diferitele forme de renunțare la aceste eclavizări, dovedindu-și eficiența evolutivă formulele de genul globalizării (adică diferitele imperii). Cu o singură excepție notabilă: comunismul.
Comunismul a fost pseudo-modern, el presupunând utilizarea tehnicii (și asta într-un mod defectuos) pentru împlinirea unor idealuri născute în diferite momente ale Istoriei, în genere în afara modernității.
(Foto preluată de pe http://www.greencom-networks.com/power-generators.html)
