Cred că virusul SARS-CoV-2 este real, impactul negativ al bolii COVID-19 asupra unora dintre persoanele infectate și asupra societății fiind unul deosebit de grav.
Cred în efectele negative asupra comunității, generate de comportamentele iraționale în fața COVID-19 cum ar fi: negarea existenței virusului/bolii, refuzul respectării recomandărilor formulate de autoritățile medicale, teoriile conspiraționiste pe tema COVID-19 și alte asemenea.
Cred în eficiența strategiilor prudențiale adoptate la nivel individual și social. Deoarece impactul SARS-CoV-2 asupra fiecăruia dintre cetățeni (deci inclusiv asupra mea) este incert, sunt convins că prudența reprezintă cea mai bună strategie. Încerc să elimin riscurile de fi infectat și sunt prudent în privința relațiilor sociale ce ar putea întreține lanțul epidemiologic.
Cred că evoluția COVID-19 este în cea mai mare parte o necunoscută. Doza de incertitudine are însă șansa de a fi diminuată progresiv prin intermediul cunoașterii.
Cred că efectele generale ale purtării măștii faciale fac parte într-o anumită măsură din zona de incertitudine. Însă, deoarece costul purtării măștii este mult mai mic decât cel pe care l-ar putea genera absența ei (din ce știm până acum), a purta mască face parte dintr-o strategie ce aparține raționalității ecologice. Cred că există însă o limită a eficienței purtării măștii: condiția ca prin propriul comportament să nu transformăm acest mijloc (potențial) de protecție într-o sursă de infecție.
Cred în efectele negative ale comportamentului irațional manifestat de autorități și cetățeni în lupta împotriva COVID-19. Un astfel de comportament include politicile publice lipsite de dovezi (și care nu sunt justificate de strategii prudențiale), indiferența față de efectele secundare sau subevaluarea acestora, exagerările potențiale ale celor desemnați să coordoneze acțiunile împotriva pandemiei.
Cred în legea consecințelor neintenționate și în riscul pe care-l reprezintă ea asupra strategiilor oficiale de luptă împotriva COVID-19. Cred că prudența trebuie să caracterizeze atât comportamentele în fața COVID-19 cât și politicile publice inițiate împotriva pandemiei. Prudența implică necesitatea ca politicile publice să includă acceptarea dozei mari de incertitudine cu care ne confruntăm. Personal am un comportament prudent, în egală măsură, în prezența riscurilor de infectare și în fața „epidemiilor de dezinformare”, indiferent de subiectul acestora din urmă (teorii ale conspirației sau pretinse informații științifice) și de autori lor (Opoziția sau Puterea).
Cred că cunoașterea implică recunoașterea incertitudinii. Gestul autorităților de a vorbi public cu convingere despre lucruri pe care de fapt le cunosc prea puțin, refuzând să indice incertitudinile, este o dovadă a lipsei de prudență și un act de dezinformare publică.
Cred că a vorbi despre „informațiile științifice oficiale” este greșit, dacă asta însemnă a considera că doar ceea ce spun autoritățile este corect din punct de vedere științific. Convingerile mele în privința cunoașterii includ următoarele:
- Cred că cunoașterea nu este democratică. Acordul majorității asupra unei ipoteze științifice nu înseamnă că aceasta este confirmată. De asemenea, acordul majorității în privința celor care trebuie să aprobe ce este/ce nu este cunoaștere nu face parte din mecanismele științei.
- Cred că cunoașterea nu poate fi monopolizată de instituțiile statului. Situația este aplicabilă în egală măsură academiilor sau instituțiilor de cercetare. Cunoașterea are nevoie de libertatea tuturor celor interesați de a emite ipoteze și de a le testa, singura limită fiind libertatea și sănătatea altora.
- Cred că validarea cunoașterii aparține comunității oamenilor de știință, nu oficialităților uneia sau alteia dintre instituțiile publice.
- Cred că ascunderea informațiilor privind impactul pandemiei COVID-19 asupra cetățenilor este o măsură îndreptată împotriva cunoașterii, împiedicând funcționarea științei. În egală măsură, o astfel de măsură este una împotriva intereselor umanității.
Crezul meu este așezat pe baze științifice, fiind extrem de sensibil la dovezi. El include convingerea în existența unei mari doze de incertitudine în privința COVID-19. Un necunoscut ce nu are nevoie să fie anulat de sensuri provizorii create de politicieni, de încercările de-a identifica vinovați.
Cred că nu trebuie să suspectez, ca principiu, reaua intenție a celor aflați la putere în fiecare gest al lor. În egală măsură, cred că nu trebuie să accept informațiile și propunerile guvernanților fără a încerca, în limita posibilităților mele, să le verific. Cred că refuzul oficialităților de a publica informațiile privind impactul pandemiei constituie un semnal de neîncredere, justificând prudența în privința veridicității analizelor pe care le prezintă.
Cred că soluția unei continue stări de urgență este nefuncțională, fiind necesară identificarea unor soluții alternative.
Cred că lupta împotriva COVID-19 implică nevoia de a găsi un bun echilibru între dreptul tuturor indivizilor la sănătate și libertățile fundamentale. Apărarea sănătății publice în condiții de epidemie implică restrângerea unora dintre libertăți. În egală măsură, restrângerea libertăților trebuie să fie guvernată de principiul proporționalității, măsurile luate în acest sens fiind însoțite de posibilitatea cenzurării lor de instanțele de judecată. (În același timp însă, nu cred că un guvern care dorea/dorește privatizarea unei bune părți din sistemul public de sănătate are dreptul să invoce ca argument dreptul tuturor cetățenilor la sănătate, un drept care poate fi asigurat doar prin intermediul unui sistem public de sănătate.)
Cred că sporul de putere generat de „noile stări” (urgență, alertă etc.) aduce cu sine un spor de beție a puterii, amplificând riscul dependenței. A analiza cu ochi critic măsurile luate de Guvern face parte din strategiile prudențiale. Creșterea puterii implică creșterea distanței față de cetățeni; aceasta din urmă aduce cu sine un spor de indiferență față de nevoile celor reprezentați. Riscul de a deveni simple numere în statistici ce indică soluțiile pentru menținerea și amplificarea puterii aduce cu sine creșterea probabilității de a face parte din segmentele ce nu contează în ecuația puterii, devenind lipsiți de semnificație și, prin asta, dispensabili. Lipsa de semnificație a unor categorii de cetățeni pentru cei aflați la putere amplifică atât impactul COVID-19 cât și efectele secundare ale unor politici publice.
Cred că intervențiile Guvernului pe zona de sănătate sunt mult prea mici raportat la măsura posibilului, zgomotul pe seama lor depășind cu mult realitatea. Motivul îl constituie nevoia alocării resurselor financiare pe zonele agreate de electoratul partidului ce stă în spatele său. Un astfel de comportament constituie o privilegiere a intereselor politice față de cele publice, fiind unul dintre chipurile răului. Această formă de iraționalitate politică afectează atât Puterea cât și Opoziția, singura diferență fiind generată de poziția în care se află fiecare dintre ele: erorile Puterii au costuri sociale cu mult mai mari decât cele ale Opoziției. (Cu mențiunea însă că în cazul României există o semnificativă zonă de ambiguitate între Putere și Opoziție: Guvernul aparține unui partid în timp ce majoritatea parlamentară aparține altor partide; controlul asupra instituțiilor centrale și locale este distribuit între Putere și Opoziție etc.)
Cred că este greșit să generăm clasificări sociale în funcție de atitudinea pe care o au cetățenii față de măsurile de protecție/distanțare socială. Dacă facem asta atunci putem greși în multiple feluri: cei care încalcă regulile sunt relativ egal distribuiți între clasele sociale (ba chiar și între Putere și Opoziție), suportabilitatea măsurilor diferă în funcție de multiple criterii (economice, sociale, de sănătate) etc. Nu putem avea pretenția să (ne) educăm rapid și forțat categorii întregi de concetățeni după ce mai bine de trei decenii am fost tratați ca mase de manevră pentru interese electorale, comportamentele elitiste ne-au înghesuit în nișe cognitive, interesele de marketing ne-au anulat competențele de gândire critică. Dacă facem din absența măștii faciale (cum am făcut din lipsa dinților, erorile gramaticale, partidul cu care votează etc.) un simbol al inteligenței atunci există riscul să greșim: ponderea acestora în strategiile individuale de supraviețuire s-ar putea să fie foarte mică, fiind mai importante comportamentale adecvatei „nișei ecologice” (sociale) în care sunt situați.
