Despre păcătos, mărturisire şi martiraj

Mărturisirea unui păcat îi bucură pe toți cei care nu au facut aceeași greșală, alungându-le parcă propriile culpe. Păcătosul descoperit, la fel cu viciosul, are un rol de defulare socială, diminuând parcă din vinile tuturor. Cu cât argumentarea mărimii păcatului altuia este mai reușită cu atât diminuă propriile poveri. Vina de a nu fi mărturisit, de a nu fi dezgolit ceva din ceea ce a devenit intimitatea păcătosului, din dialogul interior cu și despre propria vină (ce include şi posibilitatea îndoielii asupra caracterului de vină), accentuează în ochii celorlalți gravitatea păcatului. Asta poate și datorită faptului că au fost privați atâta timp de eliberarea pe care o aduce înfierarea unui păcătos, gest ce tinde să fie interpretat ca unul de-o înaltă moralitate, ca și cum înfierarea altora ar avea ca efect purificarea personală. Orice păcătos supus oprobiului public absoarbe o bună parte din vina colectivă pentru o anumită stare de lucruri. Cum vina colectivă înseamnă că mulți, dacă nu chiar toți, sunt vinovați, a găsi un vinovat înseamnă o formă de salvare a comunității, generând iluzia purificării ei. Orice societate are nevoie de păcătoşii ei, pentru a permite membrilor ei bucuria de a-şi afirma diferenţa. Dacă nu-i are (sau dacă nu are suficienți) sunt sigur că-i va inventa.