Cum arată primul gând? Este el o spaimă ori o bucurie? Cu ce sentimente a fost deschisă „ușa gândirii” de primul om?
Un răspuns parțial la această întrebare ni-l oferă amintirea primelor noastre gânduri, în măsura în care ea este posibilă. Primele noastre gânduri au fost, inevitabil, despre Acasă. Poate că acesta este și sensul tare al lui „Acasă”, cel al primelor încercări ale gândirii care dau seama de descoperirea de sine, sub forma „Eu, aici!”. Presupun că sensul primului gând al omenirii a fost cel al conștientizării de sine, uimirea sau groaza pe care el le-a pus în scenă fiind în mod simultan modalități de prezentare a propriei existențe. Și de atunci gândim despre diferite lucruri, în spatele acestor reflecției stând de fiecare dată sinele, așezat sub diferite accente ce pornesc de la pierderea de sine în descoperirea lucrurilor și merg până la aflarea lucrurilor ca formă derivată a descoperirii de sine.
Această aflare de sine adusă odată cu primul gând s-a desfășurat într-un spectru policromatic dat de ceea ce ulterior omenirea a stabilit ca fiind emoțiile noastre. Sentimentele dau seama de încercarea de conceptualizare a acestei diversități afective, ascunzând surpriza în fața diferenței pe care o găsim în sine, efortul de a ne așeza propria ființă într-un înțeles unitar.
Cum modul de-a fi al sinelui este chipul sub care ne raportăm la lume, antropologizarea dând seama de una din formele tari ale cunoașterii, primele fețe ale lumii poartă amprenta descoperii de sine, stau sub semnul emoțiilor noastre, al necunoscutului care ne bântuie, căruia îi proiectăm diferitele-i chipuri „în afară”.
Nașterea gândirii stă sub semnului unei rupturi, al unei smulgeri din căldura unei forme de „Acasă” nerostită. Ivită ca violentare, gândirea este continuu pândită de nostalgia liniștii de dinainte, a șederii în sânul existenței în mod indiscernabil, amestecat, a contopirii totale în fluxul-faptului-de-a-fi existent înainte de-a gândi. Această „liniște a ne-gândirii”, a unui „înainte” primordial, bântuie gândirea, conducând la nașterea diferitelor meta-sensuri.
Unul din sensurile tari al lui „Acasă” ține de situarea lui, în mod simultan, în zona liniștii de dinaintea gândirii și în haloul conștientizării propriei existențe pe care-l aduce cu sine ivirea gândurilor. Esența copilăriei este dată de amestecul dintre lipsa de grijă față de sine (părinții reprezintă forma de lăsare în grija altuia) și conștientizarea sinelui ce mai târziu va lua chipul grijii.
Înainte de a fi instrument, gândirea este distanță; ea are chipul distanței față de sine, al obiectivării propriei prezențe în lume, al smulgerii din inextricabila situarea în fluxul existenței pentru a căpăta un „chip conceptual”, adică o identitate. Identitatea pe care ne-o donează gândirea este bazată pe diferențiere (ca diferență specifică), pe donarea unor caracteristici născute în travaliul trasării lor conceptuale, în efortul ordonării a ceea ce este greu de discernut. Descoperirea de sine pe care o aduce gândirea cheamă dureroasa operație a definirii de sine, a alegerii din multiplele posibilități, a tăieturii radicale în modurile ambigue de coexistență cu lumea, a așezării multiplelor noastre pulsiuni sub chipul binelui și al răului.
Poli esențiali ai gândirii, Binele și Răul conturează principalele puncte de reper în funcție de care suntem forțați să ne construim identitatea, să ne asumăm o poziționare alături de ceilalți, definirea fiind într-o bună măsură reconstrucție de sine. În felul acesta gândire introduce a doua ruptură (prin intermediul moralei) în faptul-de-a-fi: reconstrucția de sine în funcție de valori. Înainte de a vorbi de societate și rolul pedepselor, trebuie să zărim presiunea pe care valorile sociale o exercită asupra gândirii de sine, asupra imaginii de sine, asupra identității.
Deoarece gândirea este dependentă de concomitența limbajului, ivirea gândirii este simultan descoperire și conștientizare a regulilor: regulile gândirii (logica) și regulile existenței social (morala). Astfel că această nemaipomenită descoperire de sine pe care o aduce gândirea este simultan instalare într-un domeniu al regulilor. Nostalgiile după timpuri primordiale conțin și chipul pe care-l capătă speranța într-un trecut nelimitat de toată această structură a regulilor gândirii și existenței sociale.[1] Dorința eliberării de poverile pe care gândirea le aduce cu sine se îndreaptă plină de speranță atât spre viitor cât și spre trecut.
Într-un anume sens, gândirea aduce cu sine în existență o povară de care doar moartea ne eliberează.
[1] Într-o bună măsură regulile gândirii și cele ale existenței sociale împărtășesc un teren comun, ele condiționând împreună faptul-de-a-fi-cu, adică existența socială. Sistemele metafizice dau seama de acest tip de construcție universalistă, în care regulile tind să aibă un caracter general, traversând în mod simultan toate domeniile existenței.
(Imagine preluată de pe: http://www.detroitnews.com/article/20130205/SCIENCE/302050377/1361/Study-suggests-Neanderthals-died-out-earlier)