Despre protestele din Piața Universității și problemele sănătății

Protestul este o formă de obiectivare a unui set de idei, a aderenței unei generații/categorii la anumite valori comune. El este scoaterea în stradă/la iveală a unei existențe sociale. Oamenii se smulg din mediile lor cotidiene, familie, muncă, școală etc., dând contur altei apartenențe, adică unei comunități de valori, speranțe, critici.

Compararea acestor mișcări cu cele din 1968 este eronată: nu este vorba de un protest anti-sistem, care să asume mari opoziții ideologice, ci de unul împotriva acestui „sistem”,  un protest ce relevă gradul de saturație față de un mod corupt de-a fi al puterii politice, față de o modalitate de-a fi a acesteia situată la prea mare distanță de interesele cetățenilor. Este o mișcare de protest împotriva folosirii puterii politice în interese personale sau de castă, cu un total dezinteres față de problemele cetățenilor.

Povestea cu fondurile structurale este relevantă pentru zona de indiferență și incompetență în care se scaldă puterea. Faptul că un ministru și-a pus în cap să schimbe în sfârșit ceva în bine este la fel de relevant precum rata relativ mică de succes, determinată de zidul birocrației, adică de opoziția unei pături de oameni ce fac din interesul personal singurul criteriu de ordonare a activităților curente. Străduința ministrului Eugen Teodorovici de-a introduce dramul de normalitate necesar pentru a putea vorbi de absorbția fondurilor structurale scoate la iveală faptul că problema nu poate fi rezolvată doar prin schimbarea unui Guvern cu altul, că în joc sunt interesele unei întregi pături sociale care se înfruntă, nevăzută, din avantajele puterii, drenând o bună parte din resursele statului în propriile buzunare. Această pătură are o structură compozită, fiind alcătuită din persoane ce gravitează în jurul tuturor partidelor politice, din firme naționale și internaționale, din fundații și asociații, aflate în mod simultan într-o relație concurențială dar și de apărare a intereselor comune. Nu este vorba de o clasă, ci mai curând de o camarilă politică.[1] Protestele sunt orientate împotriva acestor vicii ale politicii românești, schimbarea așteptată fiind mai curând una de model de guvernare decât de partid politic aflat la guvernare. Problema o constituie însă absența unui model clar pe care ar trebui să-l aibă noul sistem. Până la definitivarea lui teoretică, solicitările vizează mai curând introducerea unei doze semnificative de moralitate în viața politică și creșterea ponderii societății civile în deciziile puterii, adică instaurarea unui model de dialog social și civic funcțional.

Primul strigăt civic a izbucnit încă din luna ianuarie 2012, însă el a fost ocultat politic pentru o vreme. Oamenii opoziției s-au așezat atunci în fața mulțimilor, generând iluzia că de fapt aceasta îi sprijină. Sloganele oamenilor politici au perturbat ecoul solicitărilor mulțimii, denaturându-le sensul. Obosită, dezamăgită sau amăgită de aspiranții la putere ce promiteau ceva nou, mulțimea s-a retras în așteptare. Acum, aceiași oameni politici, se află tot în fața mulțimii, însă în opoziție cu ea; din aparenți idoli ai mulțimilor au devenit subiecți ai înjurăturilor publice. Deziluzionați de acest eșec, protestatarii încep să se concentreze asupra principiilor și strategiilor, laolaltă cu problemele punctuale ale interesului comunitar. Neîncrederea în politicieni este vădită de modul în care aceștia sunt primiți de către mulțime. Rămâne de văzut măsura în care protestatarii vor putea identifica persoanele în care să-și investească încrederea, generând liderii societății civile.

Primele proteste au avut ca temă problema Sănătății, respectiv dorința de-a apăra o anumită dimensiune socială a ei și de-al susține pe artizanul sistemului de urgență românesc, Raed Arafat. Mă întreb acum dacă „protestele se vor întoarce la origini”, reluând în panelul solicitărilor și problema sistemul sanitar.

Nu ascund interesul meu pentru ca acești omeni să preia și teme sociale mult mai grave, pe primul loc situându-se sănătatea. Este relevant faptul că în aceste momente se duce o luptă prea puțin cunoscută pentru construirea unui nou sistem de sănătate. Paradoxal, una din componentele sale, respectiv conturarea sistemului de malpraxis (sistemul răspunderii civile a personalului medical), este construită de eroul mișcărilor din ianuarie 2012, Raed Arafat. Paradoxul survine din faptul că tocmai cel investit cu atribuțiile simbolice de reprezentare a noului val pe zona sănătății este cel care tinde să promoveze un sistem neo-liberal în domeniul malpraxisului, în condițiile în care îi sunt la îndemână exemplele social-democrate (în sensul tare al termenului) din țările nordice.

Una din dimensiunile faptului de-a fi român o constituie modalitatea în care cetățeanul este tratat în serviciile de sănătate. Toate umilințele, incapacitățile și obligațiile nefirești ce marchează contactul cu acest sistem, contribuie la alterarea demnității cetățeanului. Motivele sunt suficiente pentru a face din funcționarea sistemului sanitar o preocupare publică, demnă de a fi îmbrățișată de mulțimea protestatarilor.

Într-un val de proteste traversat de preocupări ecologice și de grija pentru viitor, atenția față de designul sistemului sanitar și pentru sănătatea populației face parte deja din peisajul aceste abordări, înscriindu-se în spiritul noului model de societate dorit de protestatari.

Câteva întrebări pot orienta direcțiile de abordare a problematicii sănătății: Dorim un sistem social sau unul neo-liberal de sănătate? Care sunt regulile de echitate socială ce trebuie respectate? Va trebui sistemul sanitar să facă în continuare protecție socială pentru o masă de manevră politică, în dauna contribuitorilor onești? Sau vrem un grad de libertate în ceea ce privește deciziile privind propria sănătate? Suntem dispuși să susținem în continuare principiul solidarității sociale cu toate pervertirile sale, sau este momentul în care trebuie să asumăm un grad de responsabilitate al cetățeanului pentru propria-i sănătate, concomitent cu un sistem social de sănătate așezat pe baze etice de funcționare?

Problemele sistemului sanitar nu sunt doar ale angajaților din acest sistem. Ele sunt probleme comune: ale pacienților și ale profesioniștilor. Interesantă este modalitatea în care se vor întâlni protestele sindicale pentru salarii cu cele ale societății civile? Din punctul mei de vedere ele ar trebui să-și găsească zona de confluență, absorbind-se reciproc într-o acțiune comună: salariații să lupte și pentru interesele pacienților iar societatea civilă să recunoască și necesitatea respectării intereselor profesioniștilor. Ceea ce ar însemna crearea unui spațiu social calat pe un nou tip de ierarhie socială, capabil să dea imboldul necesar pentru o nouă reașezare socială în acest domeniu, parte a marii restructurării sociale dorită de protestatari.

Intenția Președintelui de a interveni iar pe tema sănătății, dorind să speculeze valul de proteste din acest domeniu, mi se pare nepotrivită. Două lucruri argumentează în acest sens: faptul că primul val de proteste a fost declanșat exact de amestecul domniei sale în această problemă și orientarea evident neoliberală cu care abordează această temă. Forțând lucrurile, am putea considera că exact intenția unei privatizări a sănătății a fost cea care a coagulat identitatea de sine a noii generații, scoțând-o în stradă. Dacă această interpretare este corectă, atunci mesajul este unul de păstrare a unei dimensiuni sociale a sistemului sanitar și de creștere a calității și a echității. Dacă protestul este anti-politicianism, atunci el trebuie interpretat ca unul ce se împotrivește transformării sistemului sanitar în unealtă de manipulare a unei mase de manevră electorale (mă gândesc la asistații social introduși pe nedrept în această categorie) și în mecanism de compensare a deficitelor bugetare, dorind orientarea acestui sistem către interesele cetățenilor.

Completare 8.XI.2015: Solicitările din cadrul actualelor proteste confirmă ipoteza repulsiei cetățenilor față de politicieni, pe care am propus-o în 2013. Chiar dacă doar implicit, Sănătatea (a unor cetățeni, de data aceasta) constituie din nou ocazia protestelor. Cred în continuare că în discuție este caracterul sistemului sanitar de ultim bastion al statului social, la care românii nu sunt dispuși să renunțe.